despre viaţa care bate filmele, ca o bătaie de cord
După 50 de ani, poţi ajunge într-un salon de reanimare şi din cauza unei măsele de minte. Sau, mai exact, fiindcă n-ai avut destulă minte ca să n-ajungi pe masa de operaţie, pentru ” botezul ” anesteziei generale.
Primele mele ore în salonul de reanimare n-au fost chiar cele mai prietenoase, deşi operaţia nu mă durea insuportabil, iar capul nu-mi era chiar buimac cu totul. Încercînd să mimez maturitatea unui adult trecut de 50 de ani, o să spun doar că n-aşteptam prea liniştit noaptea care urma. Mai ales că asistenta care preluase ” comanda ” salonului de reanimare nu părea, la prima vedere, chiar ” mama răniţilor „.
Doar că prima vedere nu e RMN sau tomograf. Uneori chiar deloc. După puţin timp, a devenit din ce în ce mai evident că doamna Monica, asistenta din schimbul de noapte, e un om din categoria celor care ar trebui clonaţi. La fel şi secondanta ei, doamna Dana, cealaltă membră a echipei de dublu-reanimare nocturnă.
Dacă o să faceţi presupunerea că echipa de noapte ştia că sînt jurnalist, cred că aveţi 90 % şanse să vă înşelaţi. În hîrtiile mele de spital nu scria asta, iar nasul meu de dulău jurnalistic bătrîn nu m-a făcut să cred că doamna Monica şi doamna Dana ar fi ştiut cu ce mă ocup. Fiindcă n-au fost mai atente cu mine decît cu ceilalţi pacienţi, mai ales că eu aveam probleme mult mai mici decît restul.
De ce ar trebui clonate doamna Monica şi doamna Dana ? Fiindcă în orele acelui schimb de noapte mi-au adus mereu în minte o vorbă cunoscută şi super-tocită, de la atîta folosire : viaţa bate filmul. Da, exact asta am simţit aproape toată noaptea, văzînd că într-un spital din Iaşi există angajaţi care îşi fac treaba nu doar ca angajaţii unui spital din Berlin, Washington sau Londra, ci şi cu ceva în plus. Ceva care nu e în fişa postului.
Pentru cei care cred că încă nu mi-am revenit din anestezie, o să detaliez cazurile speciale din acea noapte : o alcoolică cronică în sevraj ( trecută prin stop cardiac, după ce şi-a muşcat limba ), care îşi scotea mereu perfuziile, vrînd să iasă din salon; o bătrînă care îşi cam pierduse după anestezie simţul realităţii, aşa că voia să doarmă pe jos, plus alte mişcări la fel de riscante pentru starea ei, deloc bună ; un pacient intubat şi cu sondă, care avea dureri şi se mişca mereu, riscînd permanent să rămînă deconectat de la aparatele vitale pentru el.
Într-una dintre tentativele de a ieşi din salon, alcoolica agitată a izbit-o pe doamna Monica de uşă. Fiind ” legat ” de perfuzie, nu m-am putut ridica s-o ajut, aşa că am fost doar martorul imobil al unui episod mai greu de prezumat într-o clinică de chirurgie maxilo-facială. Cum la fel de greu de prezumat e şi incredibila stăpînire de sine a femeii de 50 de kilograme, izbită de o tanti mult mai masivă, dar reuşind să rezolve situaţia mai mult cu ajutorul vocii. Ştiu că pare SF sau iluzie auditivă, dar nu e : n-am auzit mulţi pianişti celebri care să treacă atît de inteligent şi gradual de la un ” piano ” pentru o fetiţă operată la un ” forte ” pentru o alcoolică violentă.
Cel mai incredibil moment al nopţii a fost însă cel cînd a fost adus studentul bătut, cu falca operată. Partea strict medicală ( perfuzii ş.a.m.d ) a fost nimica toată faţă de felul absolut matern în care doamna Monica şi doamna Dana au făcut psihoterapie ” de urgenţă ” cu sărmanul băiat, speriat şi depresiv. Acum, cînd scriu, îmi dau seama cît de sec e felul în care povestesc acele momente. Aşa că mai spun doar atît : oricît de aţos ai fi sau oricît de rău te-ai simţi, cînd vezi aşa ceva nu te mai jenezi că ai ochii umezi şi nici nu te mai temi de nimic. Fiindcă dintr-odată eşti liniştit, ca într-un lichid amniotic, cald şi protector.
Da, ştiu că pare patetic, dar a fost ceva absolut real. Cu detectorul jurnalistic pornit permanent, am ïncercat din reflex să găsesc o fisură în toată acea noapte, un semn cît de mic de regie. N-am găsit. Oricît de neverosimil mi se părea tot ce văd, în ţara ” domnului Lăzărescu ” şi într-un oraş plin de întîmplări groaznice ” de la reanimare „.
Da, ştiu că la neurochirurgie e mult mai complicat. Dar ştiu şi că sînt oameni care, ïn situaţii mai simple decît au fost în acea noapte, îşi pierd rapid ambalajul de omenie şi devin lupi pentru oameni. Lupi sau hiene, dacă mă gîndesc la un caz celebru din medicina ieşeană.
Să mă mir, cumva, că despre doamna Monica spun unii / unele că ar fi cea mai afurisită asistentă ? Probabil şi doamna Dana are defecte grave : nu face mămaliga cum trebuie, îi iese borşul prea sărat, iar acum patru ani se pare c-ar fi zis ceva de o cruce maternă ori de o anume parte anatomică. Deşi, serios vorbind, doamna Dana are ţinuta unei învăţătoare cum erau odată, pe vremea cînd diplomele erau puţine şi bune.
Credeţi sau nu, vă spun doar ceea ce am văzut şi am auzit : o echipă de dublu feminin, jucînd pe teren ca la un campionat mondial de re-animare. De asta şi scriu despre ele. Cumva, dincolo de toate deosebirile, e ca la fotbal : doctorii-atacanţi sînt vedetele tribunei, fiindcă ei dau pasele şi golurile spectaculoase ; dar asistentele şi infirmierele sînt apărătorii modeşti, muncitori şi tăcuţi, care ne pot salva, uneori, de golul cel mai periculos – cel final, după care ar trebui să părăsim, definitiv, terenul.
Da, gramatica nu recomandă formule ca ” doamna Monica ” sau ” doamna Dana „. Dar gramatica mea personală recomandă. Nu doar fiindcă nu le ştiu numele de familie. Ci, mai ales, fiindcă oamenilor cu care ştii că poţi merge la război le spui, cumva, pe numele mic.
Nu, nu-i vorba în nici un caz de mici războaie, de genul unei operaţii ca aceea prin care tocmai am trecut. Ci de războiul obligatoriu pentru normalitate şi omenie. Un război zilnic, în care doamna Monica şi doamna Dana poartă, pe sub uniformele de sergent, stele de general.
Dacă aș fi credincios, măcar cît un bob de mac, v-aș spune, cu riscul de a fi din nou patetic, că doamna Monica și doamna Dana sînt din neamul rar al mamei lui rabi Ieșua, învățătorul și vindecătorul cunoscut mai ales ca Isus Hristos. Fiindcă sînt doar un ateu afurisit, o să vă spun numai atît : dacă pe lumea asta ar fi mai multe mame fără arginți ca doamna Monica și doamna Dana, lumea cealaltă, indiferent ce credem despre ea, nu ne-ar mai speria așa de tare.
Lucian Postu
Lucian Postu este publicist şi consultant politic, PR & media. A fost corespondent BBC şi Radio Europa Liberă , consultant BBC pentru Republica Moldova şi editorialist al mai multor publicaţii ieşene. Foloseşte ortografia recomandată de Institutul de Filologie ” Al. Philippide ” din Iaşi, cu excepția cuvîntului ” romîn ” și a derivatelor sale.
