Dincolo de văzute, aerul din plămîni

despre zidurile din pietre rotunjite și nevăzute ( inutilități ireverențioase, ne-aniversare ) 

Ceața cumva scămoasă s-a lămurit, brusc, cînd am citit, pe pagina de Facebook a unei celebrități literare basarabene, poemul lui Grigore Vieru care începe cu cuvintele acestea : Ușoară, maică, ușoară .

Cei obișnuiți cu copacii și vietățile de cuvinte știu că gheara felinelor mari se vede din prima mișcare. Din primul gest, din prima răsuflare. Chiar dacă s-ar zice că răsuflarea n-are nimic de-a face cu ghearele. La felinele de cuvinte – are. Iar aceste trei cuvinte, așa simple cum sînt, vestesc o gheară de felină mare.

După primele patru versuri ale scurtului poem, estetul mofturos care sînt a văzut că tensiunea scade. Felina mare de la început parcă începe cumva să aducă a felină domestică. Asta e, am avut, în liceul de provincie mică din vremea ultimului deceniu al lui Ceaușescu, norocul rar al unui profesor de literatură cu totul excepțional, pe care îl lăuda Monica Lovinescu , ca autor, la ,, Europa Liberă ,,. Așa că am cumva o scuză pentru mofturoșenie.

În plus, recunosc : Grigore Vieru mi-a fost mai degrabă antipatic decît simpatic. Și ca om, și ca scriitor. Ca om mi-a fost antipatic de la început, mai întîi din cauza cheliei cu plete de cîrlan, apoi din cauza siropului excesiv din cuvintele publice, pe urmă din cauza negustoriei pe care o făcea cu influența lui, pentru ca afacerile feciorului Călin să meargă bine. Poate ați uitat, sau n-ați știut, dar Grigore Vieru e cel care a dat tributul de lins liric dictatorului nr 1 din istoria comunismului sovietic – Lenin. Și regimului de ocupație sovietică a Basarabiei. Apoi l-a pupat intens pe președintele Snegur, apoi l-a blestemat, pînă la al șaptelea neam, apoi iar l-a pupat, cu bulbuci tricolori. Cam la fel cum a făcut și cu alții. De exemplu cu Vladimir Voronin, președintele comunist și romînofobul primitiv de la Chișinău.

Ca scriitor, Grigore Vieru mi-a fost tot de la început antipatic, din cauza excesului de sirop dulceag, turnat peste cuvintele lui literare. Exces de sirop care sufocă, cel mai adesea, iarba verde, copacii și aerul din poemele lui. Și nu doar ale lui. Asta e, v-am zis – sînt mofturos de tinerel, nu suport trei căldări cu sirop la o poală de gutui.

Dar : deși sînt un fașșșîst rumînskii, născut pe malul drept al Prutului, cred că am, totuși, oleacă mai multă minte decît patrioții tricolori și teribel de esteți care au năpădit Basarabia post-sovietică. Nici nu-i prea greu, la o adică. Așa că am putut înțelege, după ceva vreme, ce fel de piatră e Grigore Vieru. Poetul, nu omul. Da, omul era mult mai negustor decît se vedea la televizor ori la hram. Da, poetul producea prea mult sirop dulceag și blînd, de Guguță pentru adulți, adulți care trebuiau să fie așa cum îi descria legenda oficială sovietică : blînzi, primitori, harnici. Și supuși, evident, chiar dacă partea asta nu mai era în descrierea oficială.

Da, Grigore Vieru a fost, mai mult decît le place multora să admită, un fel de Spiridon Vangheli pentru maturi, un îmblegitor al adulților din Basarabia sovietizată. Dar, pe lîngă asta, a fost și altceva : o sursă de aer normal, într-o Republică Sovietică Socialistă Moldovenească alienată toxic de ocupația sovieto-rusă. Ocupație nu doar militară, ci mai ales mentală, pe teritoriul unei Basarabii alienate național, moral, psihologic, cultural. Da, și cuvintele siropoase din cîntecele pe versurile lui Vieru, cîntece folclorizante sau de ,, muzică ușoară ,, , au avut un rol paleativ, ajutîndu-i să răsufle mai normal pe basarabenii tuberculosificați mental de ocupația sovietică. Pe cît se putea în anii brejnevismului sufocant dintre Nistru și Prut.

Ușoară, maică, ușoară au fost cuvinte care au adus aer în plămînii negri și uscați ai Basarabiei sovietizate. Au fost cuvinte ca niște pietre rotunjite, care au oprit zgura sovietică și n-au lăsat-o să ajungă pînă în fundul plămînilor Basarabiei. Știu, pare bizar ca niște cuvinte să fie și aer, și pietre. Dar e bizar doar în lumea gravitației zilnice. Scuzați siropul liric …

Nu, nu cred că frumusețea aerului din cuvintele fără sirop ale lui Grigore Vieru a salvat lumea Basarabiei sovietice. Mai întîi, fiindcă nu cred că frumusețea ar putea salva vreo lume. Ea poate fi doar un paleativ, care face boala mai suportabilă. Apoi, habar n-am dacă moleculele de aer sînt frumoase. Dar oricum, ca mofturos afurisit ce sînt, cred că respirația e mai importantă decît frumusețea. De asta e atît de important Grigore Vieru, asemeni tuturor celor ca el : fiindcă a dat Basarabiei sovietice, basarabenilor sovietizați, o gură de aer normal. Ca să poată rezista, pînă cînd apocalipsa de zgură se va fi destrămat.

Că noi, cei din dreapta Prutului, n-am făcut ce trebuia, după ce apocalipsa de zgură s-a destrămat, asta e altă distopie. Și alt nor de zgură. Ajunge însă zilei răutatea ei. Punînd în cumpănă siropul dulceag și aerul curat, negustoria cleioasă și îndîrjirea de copil adult a cuvintelor lui de iarbă, să tragem linie și să spunem clar : Grigore Vieru, omul cu chelie și plete de cîrlan, nu e dintre cei care au făcut degeaba umbră pămîntului . Aerul izvodit de el e încă în plămînii multora.  Chiar dacă nu se vede.

Lucian Postu