Andreea Rotaru
E dificil de așezat în cuvinte, opinii cu privire la dramaturgia lui Samuel Beckett, la influența covârșitoare ce a adus-o teatrului prin noțiunea absurdului. Și mai dificil devine atunci când contextul te solicită în această privință (ce șansă!) să faci referire la una dintre cele mai autentice reprezentații a textului „Așteptându-l pe Godot”, producție a Emilia Romagna Teatro ERT/ Teatro Nazionale sub bagheta regizorului Theodoros Terzopoulos.
Sunt, cu certitudine, nenumărate moduri prin care o anumită piesă este concretizată scenic, tot atâtea de a apropia regizoral un text dramatic, după felul în care a fost înțeles, după temperament, sensibilitate ori inteligență artistică. Inedita viziune regizorală a lui Terzopoulos este centrată pe descontextualizarea și recontextualizarea celebrului text, dirijându-l spre zonele cele mai derizorii.
O scenă aproape goală, cufundată în întuneric. Poziționat în centru, un ghiveci cu flori albe, slab luminat. În spatele acestuia un corp imens, cubic, ce dă puternica impresie a unei estetici scăldate în incertitudini. Corpul se dezintegrează iar interiorul lui ni-i dezvăluie pe Vladimir și Estragon așezați pe spate, în direcții opuse, unul față de celălalt. Iar dialogul începe…fidel operei însă surprinzător în raport cu eclerajul ce susține întreaga atmosferă scenică.
Insuportabila așteptare, tema centrală în jurul căreia roiesc celelalte: imposibilitatea de a privi adevărul, nimicnicia, alterarea ființei umane. Privit în ansamblu, evenimentul în sine poate fi perceput ca un drum pavat cu referințe auditive și vizuale ce se succed într-un ritm lent dar amețitor. Vorbim aici despre costumele aflate într-o stare avansată de deteriorare dar pline de pete de culoare, despre sunetul sirenelor de război ce-l aruncă pe spectator din universul beckettian în cel contemporan ce stă sub ororile conflictelor și, deopotrivă, despre muzica religioasă specifică creștinilor italieni. Toate răzbat cu o forță dezarmantă întreaga sală. Trimiterile religioase sunt dublate și de conceptul scenografic prin crucea luminată ca parte componentă a corpului cubic în care se petrece acțiunea. Crucea este considerată a fi simbolul de căpătâi al creștinismului, al sacrificiului întru mântuire iar acest fapt este ilustrat prin cunoscuta expresie a-și duce crucea.
Prin ea se înțelege puterea omului de a îndura suferințele vieții cu demnitate și curaj. Or, Vladimir și Estragon par blocați în spațiul – răscruce, corpurile lor împietrite se târăsc, își vorbesc, îl așteaptă pe unicul lor Dumnezeu, Godot, și în rest … nimic. Cât despre crucea lor, până și ea a rămas blocată în lipsa de inițiativă. Personajele nu părăsesc acea zonă de joc, lucru ce sugerează ideea unui prizonierat al propriilor neputințe din care orice șansă de salvare este imposibilă. Singurul care se distanțează este Lucky în unicul lui moment de gândire, cel asociat monologului. Dar ce folos? Cu un șirag de ghete prins în jurul gâtului caută cu disperare un sens, o înțelegere însă cuvintele rostite de el se pierd în corporalitatea atât de bolnăvicioasă. În plus, strigătele lui de ajutor nu găsesc nici o rezolvare pentru că totul zace într-o așteptare putredă. Întruchiparea scenică a corporalității, a gesturilor este înfățișată cu multă destoinicie profesională de către întreaga echipă de actori care a înțeles că expresia, mimica este cea care înnobilează cuvântul.
Descompunerea relațiilor umane este evidentă atât în poziția de stăpân cât și în cea a sclavului. Pozzo este stăpânul lui Lucky însă forța lui de stăpânire este atât de îndoielnică încât interacțiunea lor se prăbușește într-un comic grotesc. La o oarecare distanță se află ghiveciul cu flori albe, mic și fragil însă prezența acestui simbol al vieții sperie într-atât încât se pierde în neputința creșterii.
Cuvintele capătă un caracter desemantizat, întrebările fundamentale ce fac referire la existența lor săracă se alterează treptat, negativismul e pretutindeni în timp ce oboseala le paralizează orice gând, orice intenție. În schimb, regizorul nu se abate de la una din trăsăturile fundamentale ale absurdului și anume umorul, răspândind în mod deosebit peste Didi și Gogo o veselie inconștientă.
Câtă durere poate să curpindă râsul celor ce nu știu de ce, pentru ce și pe cine să aștepte?
Peste toate aceste deficiențe comportamentale plutește bucuria. Bucuria privitorului de a simți unitatea ce a clădit acest produs cultural. Iar în spatele acestei uniuni găsim, fără doar și poate, prietenia. Cuvânt ce guvernează peste ediția 31 a Festivalului de Teatru de la Sibiu, cuvânt care i-a clădit în tot acest timp măreția și care o va face în continuare cu aceeași credință. Frapant prin expunerea scenică, impresionant prin jocul actorilor și meditativ prin conținut, spectacolul teatrului italian reprezintă un admirabil exemplu prin care arta sălășluiește printre oameni, dincolo de timpuri și de așteptări.
Emilia Romagna Teatro ERT/ Teatro Nazionale Italia – „Așteptându-l pe Godot” de Samuel Beckett. Regia: Theodoros Terzopoulos. Scenografie și recuzită: Eugenia Carro. Cu: Enzo Vetrano, Stefano Randisi, Paolo Musio, Giulio Germano Cervi și Rocco Ancarola
Data vizionării: 28 iunie 2024
