despre mizeria cancerigenă romîneză, exportată festiv la Bruxelles
În aceste zile, cînd a reapărut în prim-plan candidatura eroinei Koveşi pentru funcţia de procuror-şef european, o veche senzaţie de vomă mi-a dat tîrcoale, ca un iz de cadavru putred, vîndut drept Chanel no 5. Fiindcă asta e, de fapt, în cea mai mare măsură, povestea glorioasei lupte anti-corupţie de pe plaiurile romîneze : o legendă mincinoasă şi toxică. Un serial cu dîre groase de putinism securistic, ambalat în principii justiţiare cu etichetă occidentală. O acaparare a puterii reale în stat de către diverse tabere din serviciile secrete de informaţii, subordonate majoritar unor interese private sau străine şi luptîndu-se adesea între ele, ca nişte haite de cîini sălbăticiţi.
Dacă mi-ar fi spus cineva toate astea, acum 10-15 ani, i-aş fi zis că a văzut prea multe filme şi că fabulează. Da, ştiam că serviciile secrete au o putere exagerată, mai ales că refuzasem în 1994 recrutarea şi apoi simţisem pe propria-mi piele ce înseamnă un asemenea refuz. Dar abia mai tîrziu am înţeles că situaţia e cu mult mai gravă decît bănuiam. Şi că puterea ilegitimă şi ilegală a acestor angajaţi ai statului e, e fapt, una cancerigenă şi cvasi-discreţionară.
M-am convins definitiv de acest lucru după ce am aflat, treptat, detaliile incredibile ale cazului Igor Istrati. Un om pe care îl cunosc demult şi care, fără să pretindă a fi imaculat, a nimerit, ca mii de alţi romîni, în malaxorul DNA. Malaxorul mafiot, dar de stat, manevrat de cei care ar trebui să păzească funcţionarea normală a statului.
Igor Istrati nu era om politic, cum sînt alte victime celebre ale mizeriei din DNA. Era doar un basarabean fără mulţi bani, stabilit de ceva timp în Iaşi, care se cunoştea cu prefectul de atunci al judeţului, Dragomir Tomaşeschi. Era, altfel spus, victima perfectă pentru un dosar penal avîndu-l drept ţintă finală pe prefect. Fiindcă DNA trebuia să-şi facă planul stahanovist la dosare cu nume celebre, iar prefectul era dintr-o tabără care n-avea controlul asupra malaxorului cu etichetă de anti-corupţie.
Sau poate vi se pare că n-are importanţă faptul că denunţătorul lui Igor Istrati a fost celebrul Bunduţă, numit de presă ” turnătorul de serviciu ” ? Un om cu dosare penale, din vremea cînd lucra la Petrom, deci numai bun să devină unealta provocatoare a DNA, ca să primească în schimb protecţie pentru propriile dosare. Un denunţător a cărui procură, invocată în dosarul Istrati, a fost întocmită în prima zi de Crăciun, cînd se presupune că notariatele sînt închise. Un denunţător care era un fel de şofer personal al unui cunoscut şi ultra-controversat ofiţer de la ” anti-corupţie ” , celebrul Ţibulcă. Iar maşina cu care turnătorul îl plimba pe ofiţer era a firmei unui milionar cu interese în acest caz, la fel de celebrul Cihodaru.
Cînd arestatul Istrati a refuzat să declare ce i se cerea, adică să-l denunţe pe prefect ( nici n-avea cu ce, chiar să fi vrut ), i s-a spus în faţă că îl aşteaptă o viaţă grea. Cînd, ca fost procuror în R. Moldova, i-a explicat anchetatorului că are habar de drepturile sale, i s-a rînjit în faţă şi i s-a promis o viaţă şi mai grea, în arest şi în instanţă. Ceea ce s-a şi întîmplat.
Igor Istrati fiind avocat în R. Moldova ( iar instanţa fiind notificată oficial în legătură cu acest fapt ), dosarul lui era de competenţa unei instanţe superioare celei care l-a judecat pe fond. Judecătorul s-a recuzat, dar DNA a făcut recurs şi totul a rămas cum a vrut DNA. Fiindcă altfel probele principale, precum şi arestarea, obţinute cu aprobarea unei instanţe fără competenţă legală, ar fi devenit nule.
Dar astea sînt chestii din filmele americane, nu din realitatea DNA. DNA e legea, calea, adevărul şi viaţa, nu … ? Ce mai conta că, chiar în sentinţa de condamnare a instanţei de fond, scria clar ” avocat Igor Istrati ” , deci se recunoştea implicit nelegalitatea sentinţei ?
Iar pentru ca toate aceste mizerii în lanţ să aibă un final pe măsură, după pronunţarea sentinţei definitive, poliţia ieşeană anunţa victorioasă, prin presa locală, că l-a prins pe nemernicul de corupt Istrati în timp ce fugea de executarea pedepsei, ca un basarabean mafiot ce e. Asta deşi eu, autorul acestui articol, am fost de faţă cînd Igor Istrati s-a dus singur la Penitenciarul Iaşi, unde i s-a refuzat accesul, din motive birocratice, fiind îndrumat spre secţia de poliţie din zona de domiciliu, unde l-am şi lăsat, în hol, stînd pe un fotoliu, alături de soţia lui şi doi poliţişti. Calm şi resemnat, pe cît de calm şi resemnat poate fi un om în situaţia lui.
Să vă mai spun că am vrut să-i transmit medicamente la închisoare, fiindcă avea afecţiuni cronice, dar medicul nu-i dădea tratament, însă am fost refuzat – categoric şi fără drept de apel – de directorul închisorii, sub pretextul aberant că medicamentele ar putea conţine droguri ? Anchetatorul îi promisese viaţă grea, deci promisiunea era îndeplinită, aşa cum merita un nenorocit care refuzase să denunţe persoana indicată de DNA.
Toate astea, la fel ca multe astfel de cazuri, s-au întîmplat pe cînd eroina Kovesi era şefa procurorimii romîneze. De asta îmi vine să vomez cînd văd cum mizeria toxică şi penală e exportată, cu fanfare civico-patriotice, la Bruxelles. Iar dacă o să-mi puneţi refrenul comunisto-papagalic ” au mai fost şi unele greşli, tovarăşi ” , vă întreb : cîte mizerii umane cu ambalaj de procuror şi judecător au plătit, în mod real, pentru vieţile pe care le-au distrus ? Şi vă urez să treceţi printr-un asemnea calvar, apoi s-o aplaudaţi pe Köveşi, la pachet cu haita ei de cîini sălbăticiţi. Doar sfînta cauză a anti-corupţiei merită orice sacrificiu, nu … ?
Lucian Postu
Lucian Postu este publicist şi consultant politic, PR & media. A fost corespondent BBC şi Radio Europa Liberă , consultant BBC pentru Republica Moldova şi editorialist al mai multor publicaţii ieşene. Foloseşte ortografia recomandată de Institutul de Filologie ” Al. Philippide ” din Iaşi, cu excepția cuvîntului ” romîn ” și a derivatelor sale.
