Nea Costică e un bătrânel simpatic din oraşul cu şapte coline, genul de bunic cu părul alb ( şi sprâncenele negre !!!) care inspiră încredere pensionarelor nonagenare și beneficiarilor de ajutoare sociale. Nimic n-a fost întâmplător în viaţa lui dar pe toate le numără la trecut. Este un fost profesor de matematici, fost astronom, fost primar, fost ambasador, fost şef de judeţ. Dar înainte de toate, nea Costică e un om cu simţul umorului şi adoră să-i păcălească pe oameni. Aşa, de pildă, i-a păcălit pe ieşeni şi l-au ales primar de vreo trei ori la rând.
De la profesia de bază, Excelenței Sale i se trage simțul simetriei. Așa se face că, după calcule politice laborioase, pe plaiurile moldave a răsărit, din inițiativa lui nea Costică, un partid al oamenilor locului. Că și ungurii și-au făcut partidul lor, romii așișderea, doar nu era să rămânem tocmai noi de căruță! Rotunjor ca un balon de săpun și cu tot atâta consistență, partidul oamenilor locului a dispărut fără urmă în buzunarul de la spate al marelui partid de guvernământ dar a fost numai bun ca scuipat la furcă, pardon de expresie și i-a făcut rost Excelenței sale de un fotoliu călduț în țara romului și a trabucelor. Acolo, în fum parfumat de havană, și-a ascuțit omul nostru simțul politic, declarându-și supunerea oarbă față de Pirat. Deh, așa-i politica, un pic imorală! Numai că Piratul, mai învățat cu romul și trabucele decât nea Costică, i-a mulțumit frumos pentru prestație și l-a scos la pensie cu recunoștință.
Ideea că ar fi un pic expirat l-a indignat pe bunicul cu părul alb și sprâncenele negre, care s-a întors val-vârtej în ținutul de baștină, a pocnit din bici și s-a instalat în fruntea acestuia, sfătos și plin de promisiuni. Nu-i vorbă, oamenii s-au folosit de sfaturile sale ca să știe ce să nu facă iar de promisiunile lui nea Costică nu-și mai aduce aminte nici măcar el.
Până la urmă, încet dar sigur, locuitorii urbei şi-au dat seama că Excelenţa Sa e un veritabil farseur şi l-au tras pe linie moartă. Acum, nea Costică nu mai poate păcăli pe nimeni și îşi exersează simţul umorului pe Fidel, căţelul din curte, botezat aşa în amintirea anilor petrecuţi în ţara trabucelor. „Măi Fidel, zice, tu ştii di ci s-audi zgomotul cela ritmic atunci când mergi trenul? Ţac-ţac…ţac-ţac…ţac-ţac…?”
Căţelul cu nume celebru stă cuminte, cu botul pe labe, atent la elucubrațiile cu accent de Bahlui ale Excelenţei Sale. „Eram sigur că habar n-ai, decide satisfăcut fostul ambasador. Fii atent aici: roţile trenului sunt cercuri iar aria cercului este pi er pătrat; ei, pătratul cela de la er, când ajunge în colţuri face ţac-ţac…ţac-ţac…ţac-ţac…”, şi hohotele de râs ale fostului profesor de matematici răsună peste dealul Galatei. El nu observă gestul scurt cu care Fidel îşi scutură urechea dreaptă şi nu ştie că în limbajul lor, al căţeilor cu nume de revoluţionari latino-americani, gestul acesta înseamnă… hai sictir!
