Să fi trecut vreo 15 ani de când am văzut prima dată un videoclip al trupei Taxi. L-am urmărit cu interes, ca pe o ciudăţenie. De aia îl şi ţin minte. N-am ureche muzicală. Chiar şi aşa mi se părea ciudat că o voce afonă până la paroxism era difuzată şi prezentată drept „muzică”. Ulterior, s-a întâmplat să ascult şi alte compoziţii ale trupei. Pentru că nu mă pricep sau pentru că urechea îmi joacă feste, toate piesele mi s-au părut la fel. Am avut senzaţia enervantă că, dacă ascult o singură piesă a formaţiei Taxi, e ca şi cum aş fi ascultat toate albumele lor. E drept, în accepţiunea mea, voce afonă au avut şi Bob Dylan, Jimi Hendrix sau Rory Gallagher, dar ei au făcut super-muzică.
Sunt de părere că, prin natura activităţii, artiştii sunt datori să lucreze şi la conştiinţa civică. Nu poţi cultiva pământul fără să îl lucrezi înainte. De aceea, când i-am văzut zilele trecute pe Mircea Cărtărescu, Victor Rebengiuc, Ştefan Bănică, Ada Milea – nu-i enumăr pe toţi – în frunte cu Dan Teodorescu zicând convinşi că lui Dumnezeu îi place lemnul şi locurile mici, mi-am spus wow! Uite artişti care au cojones, şi nu o pereche, ci câte o duzină fiecare. Să le-o spui preoţilor de la obraz, dar cu delicateţe, că sar calul, nu-i lucru mic.
“Piesa nu este un manifest împotriva Catedralei Mântuirii Neamului Românesc. Piesa nu are cum să fie un manifest pentru simplul motiv că un manifest presupune determinarea unor acţiuni imediate. Or, nicăieri pe parcursul piesei, nu am spus că n-ar trebui construită Catedrala. Nu am spus nicăieri că ar trebui sistate lucrările. Nu există, la final, niciun link către nicio petiţie împotriva Catedralei”, s-a apărat solistul trupei Taxi când a început furtuna. „Dragii mei, apelez din nou la raţiune, cu speranţa că totuşi mai există aşa ceva la noi. Clipul formaţiei Taxi nu e în realitate nici un manifest, nici un atac la Catedrala Mântuirii Neamului, nici o teză de doctorat. E doar o poezie cântată. Clipul nu cere oprirea lucrărilor la catedrală și nu jignește credinţa nimănui. Nu e o poziţionare atee, cei pe care-i cunosc dintre participanţi sunt creştini ortodocşi, ca şi mine”, a dat şi Cărtărescu înapoi.
Şi uite-aşa, perechile alea impunătoare de cojones, din multe s-au topit în puţine şi mici, strict organice. Când vorbeşti – că aşa cântă Taxi – despre un vis în care îl cauţi pe Dumnezeu într-o catedrală, nu-l găseşti, faci referire la 11 hectare, suprafaţa aferentă Catedralei Neamului, găseşti ce cauţi într-o bisericuţă de lemn, după care bâigui ceva despre spitale şi şcoli, nu ştiu la ce raţiune apelează Cărtărescu. A mea vede clar un manifest. Era bine ca protagoniştii piesei să nu lase insultele să-i „smerească”.
Când unii preoţi se implică deşănţat în alegeri, când parcurile de joacă sunt defrişate pentru a face loc bisericilor între blocuri, când muzica rock e satanistă, când în faţa Colectiv nu se ţin slujbe din lipsă de invitaţie, o palmă din partea celor a căror voce se aude este chiar binevenită.
P.S. Parcă era mai melodioasă piesa celor de la Taxi, acum câteva zile, cât încă era manifest. Acum sună ca toate celelalte piese ale lor.
