Călin Ciobotari
Sunt spectacole de teatru a căror importanță nu provine din grandoarea vreunei viziuni sau din sofisticate orizonturi estetice puse la bătaie demonstrativ și definitiv, ci din modul delicat, cald-uman de tratare a unor teme pe care le simțim …importantăe. Din rândul acestor spectacole face parte și cel al lui Horia Suru, O poveste super fericită (Despre cum e să fii super trist), de la Teatrul „Bacovia” Bacău. Ca și în Crocodil (spectacol făcut de Suru la același teatru, pe excelentul text al Elisei Wilk), regizorul atinge una din corzile extrem de sensibile ale prezentului: depresia în rândul tinerilor. O face cu delicatețe și empatie, reconfirmând un sens adânc terapeutic (nu neapărat într-un sens medical) al teatrului destul de rar uzitat în spațiul românesc. Pleacă de la musicalul lui Jon Brittain (A Super Happy Story…), pe care îl adaptează dramaturgic transplantând firele narative într-un Bacău recognoscibil, cu personaje familiare pe care le putem întâlni la doi pași de noi.
În jurul Sarei Toma, personaj central jucat în distribuție multiplă, se nasc micro-spații, micro-temporalități, micro-situații care, puse cap la cap, dezvoltă imaginea coerentă a unui parcurs al depresiei: de la primele semne ale „tristeții” la adolescenta de 16 ani, până la tentativa finală de sinucidere a femeii ce găsește existența ca fiind insuportabilă. Totul e deghizat, subtil, sub pojghițele show-ului, veselie sclipitoare contrapusă maladivelor tristeți. Regizorul urmează rețeta dramaturgică, cultivând foarte intens jocul acesta la dublu, bitter-sweet-ness-ul unei atmosfere înșelătoare în care energii tumultoase coexistă cu inconfortabile paranteze de îngândurare. Trupa 4 The Moment asigură live straturile sonore ale unor involuții și evoluții interioare, punctând deopotrivă show-ul și boala, bucuria de a trăi și saturația de a mai fi. Muzică-martor, acompaniind existențele scenice și, în unele momente, ea însăși devine uneori personaj prin forța dramaturgică cu care este investită.
Opt actori, toți din garnitura tânără a Teatrului băcăuan, alcătuiesc o populație scenică diversă, mobilă, colorată și, simultan, uniformă, ipostaziată în personaje bine individualizate, precum Sara, mama Sarei, prietenul Sarei, cea mai bună prietenă a Sarei etc., sau personaje de grup, precum Grupul de Suport, publicul de la un concert și așa mai departe. Relațiile se fac, se desfac (inclusiv cu ajutorul unei coregrafii precise și atente la detalii), mecanismele teatrale sunt configurate la vedere, iar spectatorul este invitat să își amintească de faptul că este la teatru, mai ales după un debut de spectacol în care actorii circulă prin public pregătindu-se de …începerea spectacolului. Un tandru efect de distanță este întreținut, de altfel, pe toată durata Poveștii super fericite. Nu ostentativ, nu formal, ci într-un dozaj suficient de echilibrat încât să poarte spectatorul fie în situația de insider în lumea Sarei, fie în situația de observator al reliefurilor de manifestare a depresiei.
Una din cele mai puternice scene este cea a tentativei de sinucidere din final, cu toate cele patru interprete ale Sarei jucând-o simultan, în registre și nuanțe diferite, dedublând și redimensionând personajul, subliniindu-i tulburător spaimele, singurătatea, îndepărtările și aproprierile de ceea ce încă mai este propria-i viață. Climax al spectacolului, scena este perfect susținută de actrițe puternice și sensibile, ce desenează inteligent, pe interior și pe exterior, personajul: Eva Cosac, Mădălina Mihai, Minodora Broscoi (foarte specială în tot ceea ce face în Sara, cu un joc scenic îmbibat cu emoții de înaltă calitate), Bianca Babașa. E o secvență pe care o porți cu tine mult timp după ce aplauzele au încetat, mult timp după ce promisiunea că va fi bine ți-a lăsat un fel de zâmbet crispat pe buze. În general vorbind, toți actorii din distribuție, pe spații mai mici sau mai mari, se achită onorabil de sarcini. Simt nevoia unei mențiuni aparte pentru Alexandru Bodron pe care mă bucur să îl văd extras din lumile cu zmei și zâne ale Animației băcăuane și valorizat într-o compoziție pe care o acoperă cu șarm și aplomb. Ar putea fi un restart pentru tânărul și talentatul actor pe care, personal, îl consider unul de cursă foarte lungă.
Dincolo de mici disfuncționalități/ imperfecțiuni (nu întotdeauna muzica, așa cum au cântat-o actorii, mi s-a părut un punct forte al spectacolului, costumațiile muzicienilor evocă nu lumea adolescenților prezentului, ci mai degrabă o cumătrie cu ștaif de la vreun restaurant băcăuan, iar decorurile amintind vag de decorul de operetă, pur și simplu nu le-am înțeles; n-am gustat prea mult nici video-mapping-ul ce transformă sala într-un patetic „planetarium” cu fulgi de nea), O poveste super fericită este, cum spuneam, un spectacol important. Nu atât pentru că vorbește despre depresie, ci pentru că instigă inteligent la căutarea seninătăților pierdute și a unui sens ce ne responsabilizează atât în raport cu noi înșine, cât și în raport cu cel de alături…
Teatrul „Bacovia” Bacău – O poveste super fericită (despre cum e să fii super trist). Scenariu și versuri: Jon Brittain. Traducere: Bogdan Budeș. Regia: Horia Suru. Muzică originală: Matthew Floyd Jones. Aranjament, orchestrație și pregătire muzicală: Petre Ancuța. Coregrafia: Sophie Duncan & John Ross. Grafica: Romulus Boicu. Lighting design: Costi Baciu. Scenografia: Raluca Alexandrescu. Asistent regie: Spphie Duncan. Cu: Eva Cosac, Mădălina Mihai, Minodora Broscoi, Bianca Babașa, Alexandru Bodron, Vlad Nicolici, Adrian Ionescu, Marian Dumitru. Trupa 4 The Moment: Ana Eliza Tală, Marc Gabriel, Dorin Ghiuță, Adrian Năstasă
