Nona Rapotan
Călin Ciobotari e un nume cunoscut pentru cei care fac parte din ceea ce putem numi generic teatrul românesc contemporan. Critic de teatru, recompensat pentru activitatea sa cu Premiul UNITER, unul dintre cei trei curatori ai FNT 2022, director al Școlii Doctorale de Teatru din cadrul Universității Naționale de Arte George Enescu din Iași, Călin Ciobotari e un foarte bun cunoscător al fenomenului teatral contemporan, o voce în agora care reușește să se facă auzită, indiferent de cât de mult zgomot este în jur. Ca director al Școlii Doctorale de Teatru a inițiat o serie de conferințe reunite sub titlul Conferințele Naționale ale Școlii Doctorale de Teatru. Un proiect ambițios, dacă ne gândim că intenția lui este să cultive dialogul fertil între specialiști și public – viitori actori, regizori sau cadre didactice universitare, publicul larg, iubitor de teatru. Un dialog care pare adesea imposibil, dacă este să ne luăm după conținutul știrilor cotidiene din prime time sau de pe rețelele de socializare.
Ce-a de-a patra conferință din acest proiect l-a avut ca protagonist pe Dragoș Buhagiar. Un scenograf care și-a intitulat conferința simplu, Teatrul nostru cel de toate zilele. Trebuie să menționez din capul locului că ceea ce fac Călin Ciobotari și invitații săi (Radu Afrim și Elise Wilk sunt printre conferențiarii edițiilor anterioare) nu sunt conferințe în stilul clasic, academic: invitatul vine, vorbește și, eventual, răspunde unor întrebări la final. Tocmai pentru că este un om al dialogului, Călin Ciobotari a gândit aceste întâlniri sub forma unor dialoguri structurate, fertile, cu miez și orientate în jurul unui nucleu solid: să pună în evidență personalitatea invitatului. Așa se face că Dragoș Buhagiar a pledat pentru ideea de teatru răspunzând unor întrebări foarte bine țintite, venite din partea unui partener de dialog pe care și l-ar dori oricine. Scenograf cu spectacole care se joacă în toată lumea, fidel ideii de echipă, Dragoș Buhagiar n-a pozat nici în omul perfecțiunii, dar nici în artistul egocentric. Departe de el cele două atitudini. Din contra, el a pledat pentru idee și gând. Artistul trebuie să-și urmeze gândul, să-și cultive ideea și s-o aducă la scenă astfel încât să nască magia aceea. Spectacolul ca produs finit este imperfect, neterminat (în sensul că se împlinește cu fiecare nouă reprezentație) și depinde de energiile actorilor. Scenograful nu este în concurență nici cu regizorul, nici cu trupa de actori, el nu trebuie să demonstreze cuiva cât de geniale îi sunt ideile, dar trebuie să fie într-o continuă căutare.
Pentru Buhagiar un decor se termină în preziua premierei; de multe ori, i s-a întâmplat să adauge în ultimul moment un element de costum, dar de fiecare dată cu acordul echipei. Admirabilă pledoaria lui Buhagiar pentru ideea de învățare continuă – pedagogii îi zic life long learning – o învățare de proces, dar și o acumulare continuă de valori și cunoștințe menite să consolideze cultura generală și viziunea artistică. Foarte interesante mărturisirile cu privire la procesul de ridicare al unui spectacol în diferite locuri din lume; într-un fel lucrează în Japonia, în alt fel la Sankt Petersburg și diferit la Budapesta. De unde diferențele? Din nevoia de a se face înțeles de cei de la ateliere, dar și dintr-o condiție culturală imposibil de ignorat: teatrul este expresia unei culturi locale, diferită deci. Excelent excursul în istoria profesională personală: de ce a ales Brașovul și Piatra-Neamț în detrimentul Bucureștiului, ce a învățat fugind de București în primii ani de scenograf etc. Așa se face că răspunzând unei întrebări venită din sală, la final de conferință, el a reconfirmat ceea ce spusese în timpul evenimentului: căutarea este inevitabilă, face parte din procesul creator. De o eleganță desăvârșită în exprimare și atitudine, Dragoș Buhagiar a reușit să cufunde Sala Studio (plină ochi) într-o liniște absolută. Rareori mi-a fost dat să simt această tăcere a publicului, atât de necesară unui dialog fertil, într-o conferință. Vorbele lui au căpătat profunzime, au reverberat într-un mod aproape intim în fiecare dintre participanți.
Ultima parte a conferinței a fost dedicată problemelor de ordin etic, un dialog impus de recentele dezvăluiri care au în centrul lor un cunoscut cadru didactic al UNATC. Categoric în atitudine, Dragoș Buhagiar a spus din capul locului că astfel de comportamente trebuie combătute pe orice cale, toleranța nu-și are locul și rostul în astfel de situații. Da, UNITER va avea o poziție oficială și care întârzie să apară tocmai pentru că trebuie urmată o succesiune de pași, reacțiile de pe rețelele de socializare nu sunt nici suficiente, nici eficiente (dacă ne rezumăm la ele). UNITER nu este nici instanță de judecată, nici implicată propriu-zis în rezolvarea cazului, UNATC este instituția care trebuie să ia măsuri și să schimbe ceva, astfel încât să împiedice apariția unor cazuri similare pe viitor. Excelent și îndemnul președintelui UNITER, căci și în această calitate le-a vorbit Dragoș Buhagiar celor din sală! Faceți un spectacol despre asta, vorbiți-le oamenilor despre abuz, dar într-un fel care să convingă, documentați-vă și mergeți până la capăt. O idee agreată și de cei din sală, care au mărturisit că deja lucrează la un spectacol despre abuz, pornind de la un caz real.
Excelent proiectul inițiat de Călin Ciobotari, foarte bine-venită conferința dedicată teatrului nostru cel de toate zilele. Un partener de dialog elegant, meticulos în exprimare și atent la detalii, căci, nu-i așa, lumea scenografului e o lume a detaliilor invizibile. Personal, îi mulțumesc lui Dragoș Buhagiar pentru că a reușit să ne ducă în spatele cortinei fără să riște nicio clipă dezvrăjirea. Puțini sunt oamenii care reușesc acest lucru.
