Mihai Ignat
Mihai Ignat a beneficiat de Programul Rezidențe FILIT pentru scriitori români, 2018, locuind, timp de o lună, la Iași. A sintetizat experiențele ieșene într-un text ce va fi publicat, integral, în numărul de iarnă al revistei „Dacia literară”. În cele ce urmează, redăm câteva fragmente.
Noi înșine suntem colaje. Darămite un oraș. În care am descins (sună emfatic „descins”, scuze) de câteva ori, de obicei pentru foarte puțin timp. Așa că abia acum, în rezidența de la Casa Pogor, pot să mai adaug elemente colajului meu personal numit „Iași”. (…)
Cele două coordonate ale Iașului meu: Universitatea și Teatrul
De fapt, prima descindere în Iași a însemnat, între altele, tocmai „concretizarea” acestei mitologii, în, de pildă, imaginea legendarului „tei al lui Eminescu”, susținut de corsetul benzilor de metal – sau, taman ieri, în, iată, a șasea mea descindere aici, în imaginea unui banner de la marginea orașului pe care scria ceva de genul „La 150 de metri, plopii fără soț ai lui Eminescu”. E, în această concretețe a plăcuțelor, plăcilor memoriale, firmelor, bannerelor care te informează că ăsta e copacul cutărui autor, locul cutărui edificiu (iată, în plimbarea de ieri am dat, undeva între blocuri, la umbră, de o stelă pe care scrie că pe locul ei a fost clădirea, demolată de comuniști, a Academiei Mihăileane), este, ziceam, în aceste jaloane atât de concrete, o marcă a voinței de accentuare culturală, o voință de memorie (de înțeles, evident), ca un racursi al trecutului de glorie (dacă nu mai e capitală, Iașul rămâne în mod sigur o capitală culturală, chiar și fără patalamaua unui concurs european) și, în același timp, ca o proiecție atât de utilă promotorilor mai noului concept al turismului cultural.
În nici un oraș mare al nostru (Cluj, Timișoara etc.) nu am întâlnit o asemenea obstinație identitară sau cel puțin o prezență atât de pregnantă a indicatorilor culturali, în speță literari, a jaloanelor care să configureze o astfel de imagine comunitară. E posibil să mă înșel, evident. Dar impresia rămâne. Aceea că din colajul ieșean face parte și o serie de „citate”, că fosta capitală a Moldovei inserează în chiar sistemul său urban fragmente de literatură locală (devenită, în bună măsură, națională).
Cum ziceam, prima sosire în Iași: acum vreo cinsprezece ani, nu mai sunt sigur, dar sigur cu prea devreme pieritul Andrei Bodiu, cu ocazia, bineînțeles, a Colocviului studențesc dedicat patronului spiritual al orașului. Cazați într-un cămin din „legendarul” Copou, la doi pași de Facultatea de Litere, am luat act de accentul locului (așa cum, la începutul studenției mele bucureștene, o studentă de-a locului lua act, amuzată, de accentul meu de ardelean, pe care eu, evident, nu-l realizasem până atunci); da, în acest colaj intră nu doar imagini, ci și sunete, în primul rând această marcă atât de distinctă a pronunției.
Acum îmi dau seama că Iașul „meu” e construit pe două coordonate – aceea a Universității și aceea a Teatrului. Atunci, la prima sosire, tutela fusese a Facultății de Litere, a colocviului Eminescu – mediu cu anumită morgă, așa, ca pentru omagierea „patronului”. Recunosc, nu am pasiunea eminescianismului, și aerul de mitologie respectuoasă în care se respiră la astfel de ocazii mi se pare prea rarefiat, ca de înălțimi pentru care ai nevoie de mască de oxigen, așa că memoria mea nici nu a reținut mare lucru, exceptând ceremonialul, ceremonialitatea, câteva chipuri precum acela al doamnei profesoare Lăcrămioara Petrescu, al domnului Dumitru Irimia, și… Sala Pașilor Pierduți din Corpul A al Universității „A. I. Cuza”, respectiv galeria de fresce ale lui Sabin Bălașa, despre care mi-am amintit instantaneu că își închinase „formula” inclusiv mult-prea-târziu-plecatului” (ca să refolosesc expresia aceluiași regretat Andrei Bodiu, prima mea călăuză prin Iași).
Iașul blocurilor…
A doua oară am ajuns în „dulcele tîrg…” câțiva ani mai târziu, de data asta fără însoțitor, doar însoțind mica „trupă” de masterande ale Literelor brașovene la același eminescofil Colocviu. După lungul drum cu trenul (pe vremea aceea direct, nu ca acum, cu escală la București), au urmat același Copou, același ritualic drum de seară prin parcul impregnat de literatură etc. Și cele două zile de comunicări și fervoarea studențesc-profesorală și din nou prea puțin timp pentru discuții peripatetice, astfel că în afara bifării Pieței Unirii, a bulevardului Ștefan cel Mare și a privirii din depărtare a Palatului Culturii (închis, pe atunci, pentru renovare) nu mai am a consemna mare lucru. Exceptând intersectarea coordonatei universitare a colajului meu cu aceea a coordonatei teatrului, căci de data asta astrele s-au aliniat și am avut ocazia să revăd spectacolul după piesa Moartea pentru patrie, jucat de trupa din Sfântu Gheorghe în cadrul unui festival a cărui denumire îmi scapă, ținut la Casa de Cultură a Studenților, într-o sală care părea un hangar și în care, totuși, am avut plăcerea să aud, instalat fiind pe unul din rândurile de mijloc, comentarii spontane și reacții ale spectatorilor de natură să mă convingă încă o dată că, dacă se pot identifica unor situații sau personaje, atunci pentru aceștia satisfacția este garantată.
A treia vizită la Iași s-a legat exclusiv de teatru: Vlad Volf și Alex Dobinciuc, efervescenți actori coordonați de inimoasa, generoasa botoșăneancă Lenuș Teodora Moraru, s-au dedat unui spectacol spumos după Nu de gât-ul meu, așa că am venit să asist la premieră. Așa am avut ocazia să văd, într-un club ieșean care înțeleg că astăzi nu mai există, o reprezentație savuroasă a doi tineri dinamici, expresivi, cu care astăzi îmi place să cred că sunt amic. Se vedea din pofta cu care jucau că le-a plăcut textul, respectiv să întruchipeze personajele sale, plăcere fără de care, evident, întâlnirea aceasta sub auspiciile Eutherpei (hai să fiu și eu mai „mitologizant”!) nu ar fi avut loc. Atunci am beneficiat de ospitalitatea lui Vlad, într-un apartament din Iașul blocurilor, tare asemănător cu Brașovul blocurilor, cu Clujul blocurilor, acele stupare comuniste de care din păcate nici orașele impregnate de cultură, nici cele mai mici sate nu au scăpat pe vremea aia de tristă amintire.
Iașul teatral și al teraselor umbroase
A patra descindere s-a petrecut în condiții mai puțin bune, căci aveam antebrațul stâng rupt, respectiv în ghips; e adevărat, spectacolul văzut atunci la teatrul „Fix” al amicului Mihai Pintilei, S-a întâmplat într-o joi (după textul Elisei Wilk), jucat de actori între care Laura Bilic sau Cătălin Mândru (pe care îl știam din studenția lui de la Târgu Mureș, ca și pe Mihai, de altfel), deci spectacolul acela a (re)compensat efortul, așa cum minunata montare a Pisicii verzi, realizată de Bobi Pricop la Teatrul „Luceafărul”, a făcut să merite a cincea mea ivire la Iași (de data asta cu mașina); cu acest din urmă prilej am putut vorbi și cu gazdele noastre, criticul Oltița Cîntec (cu care nu avusesem ocazia decât să mă salut și să schimb două vorbe la festivaluri de teatru precum acela de la Sibiu), respectiv criticul Ioan Holban, ale cărui cărți despre romanul și romancierii români îmi erau cunoscute. De data asta am ajuns să văd Iașul pe fereastra uneia din camerele hotelului „Moldova”, dar și să fac câteva ture de piscină ale aceluiași stabiliment; și totodată am putut să străbat faimosul Mall Palas din imediata apropiere, pentru a mă bucura de zona verde din spatele Palatului Culturii, locul care într-adevăr te recompensează prin spațiu și prin doza sa de natură după modernitatea agresivă a firmelor, a sticlei și metalului strălucitor, a muzicii constante din difuzoare și a rumorii permanente a cu adevărat contemporanei „săli a pașilor pierduți”.
A șasea descindere m-a întors la emoția de spectator al propriului text: la sfârșitul primăverii lui 2017, Alex Dobinciuc mi-a făcut surpriza realizării unui one man show după un colaj (iată o nouă perspectivă asupra termenului) din câteva din monologurile mele, la același Teatru „Fix”. M-am înființat un–doi în orașul „celor șapte coline” (nu știam de asemenea denumire, aflu abia acum, o dată cu faptul existenței unui beri „Șapte coline”), o Romă mai mare decât „Mica Romă” a Blajului și mai mică decât Roma originală, și am trăit din nou sub imperiul scenei și al prieteniei. Am revăzut Iașul blocurilor, dar și pe acela al centrului și al teraselor umbroase, m-am reconectat graiului atât de specific, viața a fost încă o dată molcomă și generoasă.
Bojdeucă și Palas Mall
Și iată-mă acum la a șaptea mea înființare ieșeană, în plină rezidență dramaturgică, într-o cămăruță a Casei Pogor, în plină vară răscolită de ploi și toropită de zăpușeli aproape similare celor bucureștene. De data asta nu mai sunt pe fugă, așa că pot să mă molcomesc locului, să străbat, aproape zilnic, străzi noi (și vechi), să sar de la un „obiectiv turistic” scăpat până acum precum Bojdeuca lui Creangă, la reperul cât se poate de contemporan al Mall-ului din preajma Palatului Culturii. Dacă bojdeuca e claustrofobică, Mall-ul e agorafobic. Dacă bojdeuca e liliputană și joasă, veche (chiar dacă reconstruită și restaurată), țărănească, reprezentînd tradiționalul prin definiție – Mall-ul Palas e megalomanic, înalt (foarte), nou, urban, cât se poate de modern. Bojdeuca are două cămăruțe, un coridoraș și o tindă – Mall-ul are nu știu câte nivele, jdemii de secțiuni, magazine, mega-holuri, coridoare de lățimea unei șosele și super-neoane. Distanța dintre cele două mărci ale acestui din ce în ce mai agitat oraș este neverosimilă, dar și simptomatică, și evident nu înseamnă doar diferență arhitecturală și culturală, ci și de mentalitate și existență cotidiană. (…)
