– despre un kaghebist din garda lui Snegur, care a crezut că sînt ” doi într-unu’ ” –
Despre Basarabia / Republica Moldova circulă, în dreapta Prutului, multe poveşti care n-au nici o legătură cu realitatea. Începînd de la expresii care nu există pînă la istorii cu tancuri sau mitraliere, propuse spre vînzare unor turişti din Romînia, după dispariţia Uniunii Sovietice.
Un reziduu din Iaşi, cu legitimaţie de jurnalist şi preocupări de „sifon”, scrisese chiar două enormităţi absolut groteşti : că în Basarabia există case care au la geam beşică de porc, în loc de sticlă, şi că la staţiile de alimentare cu combustibil se găseşte doar benzină cu cifra octanică 75. Pseudo-jurnalistul cu pricina a ajuns corespondent France Presse & Radio France International şi consilier al ministrei Elena Udrea, ca dovadă că reţeta succesului poate conţine, în unele cazuri, şi îngrăşămînt natural de origine umană.
Dincolo de asemenea exagerări penibile, ori numai amuzante, Basarabia ex-sovietică poate fi, într-adevăr, locul unor întîmplări neobişnuite, cu personaje pe măsură. Explicaţia e simplă : zidul invizibil de pe Prut şi propaganda sovietică aberantă au creat o barieră mentală grotescă, cu efecte adesea imprevizibile.
Cu un astfel de virus mental m-am întîlnit şi eu, purtătorul lui fiind ditamai ofiţerul din garda personală a preşedintelui Republicii Moldova, Mircea Snegur. Recunosc : dacă nu mi s-ar fi întîmplat mie, n-aş fi crezut că poate fi adevărat şi l-aş fi trimis la plimbare pe cel care mi-ar fi povestit aşa ceva. Deci, dacă o să credeţi că am inventat totul, nu vă acuz. Dar nici n-o să mă apuc să mă jur pe tastatură, aşa că nu vă rămîne decît să mă credeţi pe cuvînt.
O legitimaţie interesantă
La sfîrşitul lui august 1991, după lovitura de stat de la Moscova, organizată contra lui Gorbaciov, ajunsesem la Chişinău, fiind invitat să lucrez într-o redacţie pe atunci foarte influentă – ” Glasul „, prima gazetă cu litere latine din Moldova sovietică. Sovietică, fiindcă gazeta apăruse în 1989, iar Uniunea Sovietică avea să dispară abia la sfîrşitul lui 1991.
Eram deci, teoretic, gazetar sovietic, chit că gazeta unde scriam era cea mai anti-sovietică dintre toate. Pe 27 august, în ziua proclamării independenţei Republicii Moldova, intrasem în Sovietul Suprem ( parlamentul de atunci ) fără acreditare, în urma Leonidei Lari, şefa de la ” Glasul „, căreia îi ştiau de frică toţi miliţienii. Pe urmă am primit şi acreditarea, bilingvă, desigur. Ţin minte şi acum locul trecut pe acreditare : ” etajul nouă, partea stîngă ” / ” deveatîi etaj, levaia storona ” .
Mircea Snegur, preşedintele republicii, era atunci amic al Romîniei şi n-o luase încă razna cu anti-romînismul primitiv. În plus, majoritatea basarabenilor aproape că îl venera, ca pe un erou naţional, care îi scăpase de apăsarea sufocantă a regimului rusesc de ocupaţie. Prin urmare, Snegur venea destul de des în parlament, pentru a susţine, cu prestigiul său enorm, unele decizii pe muchie de cuţit, pentru care deputaţii mai ruginiţi nu prea voiau să voteze.
Încercînd să-l abordez pe Snegur pe holul parlamentului, pentru declaraţii legate de subiectele aflate în dezbatere, i-am provocat o uşoară iritare unuia dintre ofiţerii din garda prezidenţială, care s-a apropiat de mine şi mi-a spus că nu-i în regulă să mă apropii chiar aşa de preşedinte, care nu-i orişicine. L-am întrebat care-i problema, fiindcă preşedintele era într-un spaţiu public, iar eu eram ziarist şi nu făceam nimic necuvenit.
Nemulţumit de reacţia mea, cam exotică pentru un stat încă sovietic, ofiţerul respectiv m-a dojenit în continuare pentru lipsa mea de respect vizavi de preşedinte, apoi, văzînd că argumentez tot necorespunzător, m-a legitimat, cu o figură cam încruntată. Amuzat de figura lui serioasă, i-am dat şi legitimaţia din Romînia, şi cea din Republica Moldova, ca să vadă că nu prea am de-a face cu regulile rigide şi artificiale, de tip sovietic.
” Aşaaa vra’zică, ‘mne’voastr’ sînteţi di la Romîniiaaa … ” , a mormăit el pe sub mustaţă, în timp ce îmi întorcea legitimaţiile de presă pe toate feţele, de parcă puteam ascunde în ele măcar un cuţit de vînătoare, dacă nu chiar un pistol. Mai cu seamă la legitimaţia din Romînia s-a tot uitat, luuung, întorcîndu-i foile cu ştampile şi revenind la prima pagină, cea cu poza ( aşa erau pe atunci legitimaţiile, ca nişte mici carnete, cu coperţi tari şi lucioase ). ” Ce naiba o fi văzut la o legitimaţie banală ? „, m-am întrebat eu, privindu-l cum se uită la ea, ca un poliţist de frontieră american la paşaportul unui mexican blond. O fi bănuit că-i falsă, sau ce naiba ?
După contemplarea profundă a legitimaţiei mele romîneze, tovarăşul gardian prezidenţial mi le-a înapoiat pe ambele, repetîndu-mi pe un ton sobru că nu e în regulă să mă apropii chiar aşa de preşedinte, care nu-i un om oarecare. I-am răspuns ironic şi am plecat, mirîndu-mă de constipaţia lui fizionomică şi profesională .
Misterul legitimaţiei se adînceşte
Peste cîteva zile, mă trezesc cu acelaşi ofiţer la sectorul presei din sala mare a parlamentului, adică ” etajul nouă, partea stîngă „. ” Nu vă supăraţi, da’ dumneavoastră aveţi dreptul să staţi aici ?”, mă întreabă el, politicos, dar cumva miliţieneşte. ” Desigur, am acreditare pentru parlament „, îi răspund, amuzat de grija lui pentru siguranţa Sovietului Suprem. „Nuuu, eu vă întrebam dacă aveţi voie să staţi anume aici, în locu’ ista „, precizează tovarăşul ofiţer, cu o uşoară bucurie în glas, de parcă simţise că-i gata să mă prindă. Am zîmbit, şi mai amuzat de naivitatea lui, şi i-am arătat acreditarea, pe care scria şi în ruseşte : ” deveatîi etaj, levaia storona „. Adică exact locul unde mă aflam.
Brusc întristat şi dezamăgit, fiindcă eram în regulă cu actele, tovarăşul ofiţer de la KGB ( încă nu se desfiinţase ) mă întreabă, pe un ton aproape rugător : „Nu vă supăraţ’, da’ s’ poati s’ ni mai arătaţ’ odată legitimaţia … ? ‘Ceea di la Romînia . ” Şi mai mirat ca prima dată, i-am dat din nou banala legitimaţie, intrigat de-a binelea de interesul lui neobişnuit. Ba chiar un pic îngrijorat : dacă tov. ofiţer, nemulţumit de reacţia mea de la prima întîlnire, are de gînd să-mi caute nod în papură, găsind ceva în neregulă cu actele mele ?
Tov. kaghebist mi-a dat legitimaţia înapoi, mi-a mulţumit politicos, iar eu am început pe urmă să mă interesez cine-i ofiţerul josuţ şi slăbuţ, cu mustaţă scurtă, care avea un magnetism bizar cu legitimaţia mea de presă din Romînia. Aşa am aflat că e găgăuz de origine, că-l cheamă Savciuc ori Saftiuk, că-i maior şi că e comandantul echipei care se ocupă de paza personală a preşedintelui Snegur. Şi că nu-l duce mintea prea tare, ceea ce cam bănuiam şi eu.
Deznodămînt cu jandarmi şi dedublare
Peste cîtva timp, eram la Palatul Republicii, fost ” Drujba „, unde preşedintele Snegur avea o întîlnire cu nişte asociaţii de tineret. Ajunsesem cu întîrziere, iar ofiţerii din echipa de pază prezidenţială nu mi-au mai dat voie să intru în sală. M-am aşezat deci pe un fotoliu din hol şi am început să discut cu Victor Bucătaru, un cunoscut regizor şi operator tv basarabean, care ajunsese şi el cu întîrziere.
În timp ce discutam, se apropie de noi tov. maior Savciuc / Saftiuk, şeful pazei preşedintelui. Cum bănuiam, după primele vorbe mi-a cerut iar ” legitimaţia di la Romînia „. I-am dat-o, hotărît să-l întreb ce-i cu ea, de-l atrage aşa tare. N-a fost nevoie, fiindcă tov maior a dezlegat singur misterul. „Nu vă supăraţ’, cari-i numili dumnevoastr’ ? „, m-a întrebat el, cu un aer cam încurcat. ” Păi, Postu e numele de familie, şi Lucian-Aurelian, prenumele „. ” Adica cum ? „, a întrebat el din nou, şi mai încurcat. ” Aaa, am înţeles care-i nelămurirea dumneavoastră : aţi crezut că Lucian e prenumele şi Aurelian numele tatălui, patronimicul, după modelul rusesc, Lucian Aurelianovici, cum ar veni. Da’ nu-i aşa, noi n-avem patronimic, doar că eu am două prenume „.
” Cum aşa … ? ” Omul făcuse o faţă lungă şi absolut nedumerită, de parcă trebuia să rezolve Marea Teoremă a lui Fermat cu ajutorul unor beţe de răsărită. Am început să-i zic, nu tocmai nimerit, de Caius Iulius Cesar şi alte alea. Omul era însă din ce în ce mai nedumerit, ba chiar încordat. În timp ce eu căutam o explicaţie pentru exotica problemă a celor două prenume, a intervenit Victor Bucătaru : ” Dom’ Saftiuk, hai să-te lămuresc eu ! Matale ştii că, în Romînia, jandarmii bat tare ? „. ” Da ! „, a răspuns cu hotărîre dom’ maior, luminat brusc de prima certitudine. Toată Basarabia ştia ce tare băteau jandarmii, în vremea ocupaţiei burghezo-moşiereşti.
” Apoi, dom’ Saftiuk, jandarmii îl bat cînd pe Lucian, cînd pe Aurelian, şi aşa mai răsuflă oleacă ghetu’ om „, a încheiat Bucătaru explicaţia, pe un ton plin de pedagogie populară.
Am înlemnit, aşteptînd ca din gura lu’ tov. maior să iasă un jet de înjurături de mamă, ca răspuns la bătaia de joc a lui Victor Bucătaru. Nici vorbă. Înseninat de explicaţia logică, cu fundamentare istorică indubitabilă, şeful echipei de pază a preşedintelui a plecat liniştit, ca şi cum îşi luase o cheatră de pe suflet.
Nu-mi venea să cred. Aşteptam ca maiorul să se întoarcă, cu doi gealaţi, şi să-l bage oleacă la dos pe cel care-şi bătuse joc de el, pentru o discuţie lămuritoare. Eroare. Am rămas în bună pace lîngă Victor Bucătaru, care acum rîdea zdravăn, în timp ce eu, încă perplex, îl tot întrebam dacă un şef al pazei prezidenţiale poate fi aşa de prost. ” Păi, ci, nu l-ai văzut ? Ci ti mai miri ? „, a fost răspunsul lui, în timp ce dădea din mînă, a lehamite.
Recunosc : mă mai mir şi acum, după 26 de ani. Deşi, dacă ne uităm cine-a ajuns acum preşedinte la Chişinău, poate n-ar mai trebui să mă mir de întîmplarea de acum un sfert de secol.
Lucian Postu
Lucian Postu este publicist şi consultant politic, PR & media. A fost corespondent BBC şi Radio Europa Liberă , consultant BBC pentru Republica Moldova şi editorialist al mai multor publicaţii ieşene. Foloseşte ortografia recomandată de Institutul de Filologie ” Al. Philippide ” din Iaşi, cu excepția cuvîntului ” romîn ” și a derivatelor sale.
