Călin Ciobotari
Unul dintre spectacolele de top ale Teatrului Național „Mihai Eminescu” Chișinău, Grădina de sticlă (regia Petru Hadârcă, după romanul omonim al Tatianei Țîbuleac), s-a bucurat de o recepție foarte bună atât dincolo de Prut, cât și în România. A fost deja jucat la Iași și la București, și are programate alte câteva participări la Festivaluri pe parcursul anului în curs. E de spus, de la bun început, că spectacolul reflectă complexitatea cărții după care a fost construit. Dramaturgia Marianei Onceanu este atentă, în special, să păstreze elemente din stilistica scriiturii și din atmosfera atât de particulară pe care această scriitură o produce. Se creează un parteneriat puternic și, în același timp, intim nu doar între dramaturg și textul sursă, ci, generic vorbind, între teatru și literatură. Rezultă un câmp narativ coerent, presărat cu noduri dramatice intense, un teritoriu amplu în care povestea evoluției unui destin se împletește armonios cu meditația asupra vieții, asupra istoriei. Adeseori, întrebările încetează să rămână într-un plan personal, devenind întrebări ale unei generații: generația celor care nu știu în ce limbă să uite sau să ierte.
E dificil de arondat spectacolul unei singure teme. Desigur, cel mai tentant este să-l citești prin intermediul acelei suprapuneri metaforice între personajul central – orfana Lastocika (Rândunica) înfiată de o rusoaică – în cheia Basarabiei, adoptată împotriva voinței ei de o Rusie obsedată irațional de acumulare, de a avea. Sunt multiple argumente pentru o astfel de interpretare, mai ales că această lectură de tip istoric e susținută de frecvente ocurențe ale unor evenimente reale din trecut: Lenin, Gorbaciov, perestroika, Cernobîlul, perioada speculei și multe alte trimiteri directe sau indirecte care produc un solid fundal de realism scenic. În Republica Moldova, mai ales în contextul actual deloc liniștitor, o astfel de abordare nu e doar o opțiune, ci o necesitate, căci indică fără menajamente un dureros prezent continuu. Lastocika este perfect valabilă și acum, laolaltă cu fracturile lingvistice și psiho-istorice ale copiilor basarabeni de astăzi, puși în situația ingrată de a alege în ce limbă să își traducă viața, visele. Lupta Lastocikai cu limbile reprezintă, de altfel, un spectacol în sine; complicatele mecanisme de translare, presiunile comunității, ea însăși scindată, complicațiile venite din partea școlii, fac ca această problemă să devină mult mai importantă decât pare la prima vedere, ajungând să influențeze apăsat conturul unei personalități, al unui fel de a fi. Mai mult ca oricând, se probează acea temă a limbii care ne trăiește pe noi. Ea încetează să mai fie un mediu, transformându-se într-un fel de zeitate modernă ce îți decide destinul. Sunt foarte rare spectacolele de teatru care abordează astfel de subiecte, iar când apar sunt repede uitate pentru că multilingvismul încă nu ni se pare demn de luat în serios.
Dar lectura istorică e doar unul din straturile acestui remarcabil spectacol de la Teatrul „Mihai Eminescu” Chișinău. A ne limita la ea ar însemna să minimizăm atât de atentul studiu asupra feminității post-sovietice, începând cu vârsta copilăriei și ajungând până la momentul în care eroinelor lumii din Grădină de sticlă le vine, după cum spune una dintre ele, să își „coase toate crăpăturile”. Delicat inserată în țesăturile spectacolului, sexualitatea e pusă în discuție nu doar din perspectiva copilei ce își descoperă corpul, pulsiunile și sentimentele, ci și din perspectiva femeii mature în multitudinea ei de voci. Katiușa, Bela, Raia, Șurocika, Tamara ne vorbesc de acolo, din anii 80-90, despre pasiune, despre dorințe reprimate, despre îndoială și anulare de sine. Lecțiile de educație sexuală pe care ele le predau Lastocikăi sunt amuzante, însă, într-un plan secund, generează îngândurări: s-au schimbat cu adevărat lucrurile?, e definiția feminității fundamental diferită de cea de acum câteva decenii?, a depășit cu adevărat societatea noastră tabuurile, prejudecățile sau încă suntem captivi într-o epocă ce a trecut temporal, dar încă persistă mental?
O a treia direcție spre care se deschide tulburător spectacolul lui Petru Hadârcă este trauma. Le vedem simultan în scenă pe Lastocika matură și pe Lastocika copilă. Prima, medic ginecolog, la București. A doua, trăindu-și resturile de copilărie în „insula” de la periferia Chișinăului, în curtea comună (un fel de alt azil de noapte și de zi), nu lipsită de pitoresc, alături de alți copii și de personaje care mai de care mai demne de interes, parte a unei faune umane bizare, dar familiare. O privim pe femeia ajunsă între timp mamă și vedem în ea, insuportabilă, crudă, irezolvabilă, Trauma. Sfâșiată de întrebări ce nu vor primi niciodată răspuns (exasperatele și inutilele ridicări ale unui telefon vechi din colțul scenei, ce sună mereu în gol), cotropită de violul din trecut, cu sentimentul vinovăției pentru boala din naștere a fiicei, abandonată emoțional, Lastocika ni se arată în deplina ei vulnerabilitate. Numeroasele secvențe în care actrițele ce joacă cele două vârste dezvoltă relații scenice par tot atâtea încercări, uneori tandre, alteori disperate, de comunicare a adultului cu copilul din el, de căutare de răspunsuri la întrebări ce traversează, asemenea unor Erinii incontrolabile, prezentul.
Din când în când, scena se încarcă poetic, o poeticitate sumbră, ca atunci când superbia mestecenilor contrapunctează violent catastrofa violului, sau ca în structurile monologale ale maturei Lastocika în care rănile ei au spuzele unui lirism supurând… Decorul însuși transportă poezie: case strâmbe, cu etajări deritmate, evocând în egală măsură o lume de poveste, dar și ieșită din țâțâni. Sau acea structură polivalentă din stânga scenei, colivie-rachetă cu tobogan indicând prezența copilăriei, dar și îngrădirile ce vor urma. Același dublu de factură poetică e conținut inclusiv în metafora centrală a „gradinii de sticlă”. Originată în ocupația mamei adoptive, sticlăreasă, ea furnizează iluzia frumuseții (caleidoscopul cu fărâme de sticlă colorată prin care privește încântată fetița) și inima-cioburi pe care și-o descoperă adulta atunci când „mă dezbrac de piele” sau cu „boala oaselor de sticlă” cu care este diagnosticată fiica ei. Binevenite, pauzele de umor ajută spectatorul să reziste tensiunilor ce ajung frecvent la cote înalte.
Fără a fi un punct forte al spectacolului, materialele video, uneori propunând rezolvări naive, ilustrează anotimpuri, stări, felii de realitate. Discretă, însă perfect acordată stărilor interioare ale personajelor, muzica originală a lui Valentin Lindo Strișcov dictează frecvent ritmurile în care receptăm scena și întâmplările ei.
Diana Decuseară imprimă personajului (Lastocika matură) încrâncenare, exasperare ce se deschide spre paroxism, însă le contrabalansează cu momente de tandrețe înaltă, precum în atât de sensibila scenă în care sărută trupul diform al copilului. E o partitură foarte dificilă în care Diana este și narator, și personaj, și meta-personaj, în care dezvoltă, la vedere, relații cu sine, dar și cu cea din trecut. Are complicata misiune de a fi și aici, dar și atunci, în coexistență cu Lastocika de altădată, de a fi integră, ca martor credibil al unei lumi, dar și purtând simptome ale unui dereglaj existențial manifestat inclusiv prin elemente speciale de mișcare (mișcarea scenică este semnată de Oleg Mardari). Actriță polivalentă, ne plimbă abil prin apele tulburi ale unei nebunii lucide, fără a ne pretinde milă sau empatie pentru personaj, ci oferindu-ne șansa de a asista la momente de tragic pur. Lastocika aparține prezentului, însă simți în ea ecouri străvechi ale eroinelor tragice pe care le credeai dispărute pentru totdeauna.
E de urmărit, apoi, tânăra actriță Corina Rotaru. În interpretarea ei, Copila Lastocika e foarte bine definită, cu evoluții ale rolului precis punctate. Rezistă în relația cu mai experimentata Diana Decuseară, are densitate și amprentă personală în joc.
La scurt timp după ce am admirat-o în Chirița Adei Milea, am avut bucuria să o revăd pe Angela Ciobanu într-un rol de o cu totul altă factură, Tamara Pavlovna, sticlăreasa ce idolatrizează limba rusă. Modul în care această mare actriță de dincolo de Prut conduce personajul ne oferă, din punctul meu de vedere, o mostră de contradicție de tip gorkian. Mă refer la acea situație paradoxală, specifică la Gorki, ca un personaj tarat, etichetat într-un anumit mod de societate, să conțină considerabile resurse umaniste. Dincolo de opțiunile ei pentru o anumită cultură (legitime și ele până la un anumit punct), dincolo de pulsiunea bolnăvicioasă pentru material, Pavlovna excelează prin iubire de om, iubire de care se rușinează și pe care vrea să o ascundă. Tocmai această dublă ipostază face imposibilă catalogarea clară a personajului în „pozitiv” sau „negativ”, așezându-l într-o continuă stare de deschidere excelent servită de Angela Ciobanu.
Tot restul echipei actoricești (distribuția e mare, cu nu mai puțin de 17 actori implicați) contribuie la reconstituirea „din cioburi” a unei lumi doar aparent dispărute. Grădina de sticlă devine astfel nu doar un document emoțional, ci și unul social, relevant pentru oricine dorește să afle cum am devenit ceea ce suntem. Lui Petru Hadârcă i-a ieșit un spectacol dramatic și demn, un spectacol-întrebare, dar și un spectacol care ne reamintește că suntem cu toții responsabili. În seara în care am văzut spectacolul, la Chișinău, pot spune că o sală arhiplină a înfiat-o pe orfana Lastocika într-un gest admirabil de solidaritate și efuziune spirituală.
Teatrul Național „Mihai Eminescu” Chișinău – Grădina de sticlă. Dramatizare după romanul omonim al Tatianei Țîbuleac de Mariana Onceanu. Regia: Petru Hadârcă. Scenografie: Adrian Suruceanu. Pictor costume: Stela Verebceanu. Mișcare scenică: Oleg Mardari. Proiecții video: Radu Zaporojan. Muzică originală, univers sonor: Valentin Lindo Strișcov. Orchestrație: Serghei Racenco. În distribuție: Diana Decuseară, Corina Rotaru, Angela Ciobanu, Anatol Durbală, Mihaela Strâmbeanu, Anișoara Bunescu, Olesea Sveclă, Tatiana Lazăr, Doriana Zbucu-Marginean, Ion Mocanu, Iurie Focșa, Alexandru Pleșca, Rusandra Radvan, Petru Marginean, Draga-Dumitrița Drumi, Vlad Ropot, Igor Babiac. Data vizionării: 22 februarie 2025
