Andreea Ghiorghiță
Andreea Ghiorghiță este elevă la Colegiul Pedagogic „Vasile Lupu” Iași. A participat la Atelierul-Concurs „Cea mai bună cronică de teatru”, organizat de Facultatea ieșeană de Teatru, la care a obținut Premiul II. (Călin Ciobotari)
Deja cunoscută de toţi, citită, răscitită şi studiată la orele de Limba şi literatura română din şcoală, comedia lui Ion Luca Caragiale, „O scrisoare pierdută”, și-a câștigat reputația de operă literară clasică, o comedie de moravuri în care sunt criticate aspecte ale societății sfârșitului de secol XIX, diegeza concentrându-se pe acțiunile reprezentanților corupți ai politicianismului românesc din acea perioadă. Personajele creionate de dramaturg sunt în mijlocul luptei pentru putere politică, care se desfășoară, de fapt, prin lupta de culise. Ne aflăm în anul 2019, la 135 de ani de la prima reprezentație scenică a comediei „O scrisoare pierdută”. Corupția în mediul politic este un subiect la fel de discutat și astăzi, iar personajele politice românești par desprinse din comedia lui Caragiale, rămasă la fel de actuală și după un secol și jumătate.
Dacă acum două secole a fost nevoie de un mare dramaturg pentru a putea aduce adevărul pe scenă, secolul XXI are nevoie de un regizor bun pentru a păstra în atenția publicului adevărata comoară intitulată „O scrisoare pierdută”, un regizor cu viziune, alături de o echipă cuprinsă de aceeași dorință de a face. „O scrisoare pierdută” a fost jucată pe sute de scene de actori profesioniști, învățăcei sau simpli amatori pasionați de teatru, care l-au adus sau au încercat să-l aducă pe scenă pe Caragiale. Unii au preferat să păstreze întocmai textul și contextul propuse de dramaturg, alții, din contră, au ales să modifice întreaga sferă de elemente a spectacolului și l-au transformat în ceva cu totul nou. Rezultatul nu este favorabil în cazul în care s-a exagerat în oricare din cele două direcții, aceleași situații, repetate la nesfârșit, încep să plictisească, sau, dimpotrivă, modificând complet spectacolul, se pierde farmecul lui Caragiale.
Un regizor care propune încă „O scrisoare pierdută” este Ovidiu Lazăr, alături de echipa Ateneului Național din Iași. Ovidiu Lazăr își începe cariera de regizor tot cu un spectacol bazat pe piesa lui Ion Luca Caragiale, „O noapte furtunoasă”, dar nu revine la textele clasicului dramaturg decât acum, după 33 de ani. Încă din „Cuvântul regizorului” publicat de Ateneul Național din Iași odată cu lansarea invitației la teatru, Ovidiu Lazăr anunță o punere în scenă diferită față de ce a mai fost până acum, incitând spectatorul să descopere ceva nou în textul lui Caragiale: „Se va râde la acest spectacol. Dar altfel. Vă instig şi vă las să o faceți. Parte din ineditul demersului meu regizoral de acum constă în rezolvarea scenică a două personaje: Zoe şi Dandanache. O Zoe pragmatică, intensă şi aproape arivistă, secondată de un Dandanache rigid, milităros şi aproape concupiscent, şi o Zoe clorotică, bovarică, afundată într-o lume doar a ei, secondată de un Dandanache timid, cu maniere, intelectual diletant. Vor fi practic două spectacole diferite, pentru că dacă aparent forma e aceeași, conținutul de relații, de reacții şi de natură umană vor fi vizibil diferite.Arunc această provocare de a vedea O scrisoare pierdută în două seri succesive, pentru a vă bucura pe deplin de seducțiile actului teatral”. Spectatorului i se promite, i se formulează așteptări și mai mari decât cele conferite de titlul „O scrisoare pierdută”, care deja ridică destul de sus ștafeta.
Cu acest bagaj considerabil de așteptări, spectatorul pătrunde în sală și este întâmpinat, în prima parte a spectacolului de o multitudine de elemente vizuale și auditive care îi cresc și mai mult așteptările pentru următoarele ore petrecute în sala de spectacol. Un prim element este un actor îmbrăcat precum un copil care încearcă să prindă cu sărituri și ochi sclipitoriliterele de toate dimensiunile care, proiectate pe cortină, cad precum picăturile de ploaie. În acordurile unui flaut la care acesta intonează stângaci Imnul de stat al României, cortina se ridică deschizând scena cu un decor simplist, creat de Mihai Codreanu: scaune, o măsuță, câteva panouri care arată precum niște foi de hârtie învechite și, elementele care ies în evidență, candelabrele alcătuite din scrisori. După câteva clipe, actorii ies din spatele panourilor, mai întâi dezvăluindu-și palmele, mâinile, brațele, apoi tălpile, picioarele și în final tot corpul, punând în lumină costumele albe purtate de toți actorii, într-un dans haotic, dar ajungând în final la un sincron fascinant, coregrafie semnată de Oana Sandu. La anumite momente, unii împietresc, iar încetul cu încetul corpurile lor schițează litere, alcătuind cuvântul „Caragiale”. La acest tablou, publicul este cu totul fascinat, este câștigat și așteaptă mai mult ca oricând să vizioneze spectacolul.
După acest apogeu de energie și imagine, totul se află într-un declin destul de puternic. Tabloul se strică, iar pe scenă rămân doi actori, care încep să rostească textul clasic al lui Caragiale, cunoscut de toți. În așteptarea unor alte momente la fel de intense precum începutul spectacolului, spectatorii își mai păstrează o perioadă atenția, hrănită de apariția unor elemente: proiecția pe panourile din scenă a textului scrisorilor citite în desfășurarea acțiunii sau apariția unor personaje care se desprind de altele prin naturalețe sau carismă, precum Zoe Trahanache (Cezara Fantu), Tache Farfuridi (Liviu Smântânică), Iordache Brânzovenescu (Gelu Ciobotaru), polițaiul orașului (Ionuț Gânju) sau cetățeanul turmentat, îndrăgit de toți (Alexandra Paftală). În afară de aceste componente, spectacolul este relativ simplu, și, datorită textului original păstrat în întregime, începe să obosească și, prin cantitate, să plictisească.
Ceea ce am găsit inedit în spectacol a fost cromatica costumelor create de Alina Dincă-Pușcașu. Toate personajele poartă costume albe, în antiteză cu șantajul și corupția, care le definesc. Tot simbolic, costumele sunt pătate și cusute cu fragmente de scrisori și ziare, sugerând mediul în care trăiesc, pătat, murdar, zbuciumat de o scrisoare, de bilețele, de corupție și șantaj. Chiar și personajele naive, precum puștiul, poartă același tip de costum. El nu are o implicare directă, singura lui sarcină este de a deschide și a închide spectacolul, prin cântecul flautului, însă acțiunile reprezentanților politicianismului au influență asupra sa. În final el apare purtând aripi albe de înger, din pene, peste costumul alb-pătat si larg.
Finalul se aseamănă cu începutul, revigorează publicul amorțit. Aceleași trupuri alcătuiesc cuvântul „Caragiale”, același puști cântă din nou la flaut „Deșteaptă-te, române!”. Cortina se trage ușor, puștiul interpretat de Ana Hegyi rămâne câteva clipe cu spatele la public, moment în care i se observă aripile fragile și, odată cu săritura lui spațiul scenei, cortina se trage total, anunțând sfârșitul spectacolului.
În final, spectatorii rămân cu sentimente confuze sau împărțite cu părere la ce au vizionat. Unele momente sunt clipe cu adevărat magice, incluse printre altele care nu oferă deloc emoție, care dezamăgesc, plictisesc și obosesc mai ales prin cantitate. Așa cum a anunțat regizorul în cuvântul rostit înainte de începerea spectacolului, ce se întâmplă pe scenă este un adevărat omagiu adus lui Caragiale. Textul său este păstrat în totalitate, întărit de anumite elemente cu rol de metaforă, aduse în scenă de minți ingenioase.
Ideea regizorului de a oferi două spectacole în același înveliș este interesantă, prin faptul că este un element de noutate. Există două Zoe și doi Dandanache, care joacă în separat, în seri diferite, consecutive. Invitația lui este de a reveni la spectacol și în a doua seară pentru a vedea o altă abordare a acestor roluri, însă, după un spectacol de trei ore în care momentele care au stârnit interes au fost relativ puține, în comparație cu cele care au tras în jos întregul spectacol, eu am ales să mă rezum la ce am văzut și cred că această decizie a luat-o și majoritatea spectatorilor . Există însă un decalaj considerabil între momentele de vârf și restul spectacolului, așa cum există decalaje și în jocul actorilor, unii par născuți pentru rolul pe care îl joacă, alții se află în cealaltă extremă.
„O scrisoare pierdută” în regia lui Ovidiu Lazăr este într-adevăr un omagiu pentru Caragiale, o bucurie când vine vorba de descoperirea lui Caragiale. Regizorul nu a încercat nici să păstreze cu totul atmosfera de sfârșit de secol XIX, dar nici nu a reinventat total spectacolul. A păstrat miezul și a construit în jurul său. Indiferent care ar fi părerea generală a celor care au vizionat spectacolul, regizorul și întreaga echipă artistică și tehnică au îndeplinit o misiune grea, aceea de a-l aduce pe scenă pe Caragiale. Au reușit… încă o abordare a clasicii scrisori pierdute.