Constantin Popa nu a fost doar un important actor al Teatrului românesc. A fost, înainte de toate, un personaj marcant al culturii ieșene, un intelectual care a înțeles de timpuriu că actoria nu e împlinită decât prin culturalitate și înaltă spiritualitate.
Iată de ce actorul Constantin Popa s-a sprijinit mereu în arta sa pe un poet rafinat, melancolic și pătimaș, dispus să mediteze la marile teme ale omenescului. Volume precum „Donatorul de umbre”, „Teroarea clepsidrei”, „Școala de îngeri” sunt repere autentice ale poeziei ieșene și, în același timp, probe ale unei remarcabile sensibilități creatoare. Dramaturgia sa („Mașina de vânt”, „Calul verde”, „Regulamentul de bloc”) are prospețime și acel aer de general-valabil ce o face oricând validă pentru scenele contemporane.
O altă ipostază în care Constantin Popa s-a remarcat a fost cea de profesor al Universității Naționale de Arte „George Enescu” Iași, postură din care a format zeci de actori români și a făcut din pedagogie o formă înaltă de întâlnire cu Teatrul. Studiile sale de artă a actorului, de improvizație sau de psiho-pedagogie artistică vor face parte încă mult timp din bibliografiile studenților noștri.
Nu în cele din urmă, rămâne vie în amintirea celor care l-au cunoscut calitatea umană a acestui artist. Om dintr-o bucată, hăruit din plin cu simț al umorului, spectaculos în limbaj și în comportament, Constantin Popa știa să se facă iubit și respectat în egală măsură.
Dispariția lui ne lasă descumpăniți și tulbură undele calme și calde ale trecerii sale prin această lume. Interviul de mai jos, realizat cu mulți ani în urmă, are valoare de confesiune și, iată, odată cu trecerea la cele veșnice ale eroului său, capătă valoare de document.
Odihniți-vă în pace, domnule profesor!
Călin Ciobotari
Călin CIOBOTARI: Domnule Popa, vorbeam adineauri despre dialog drept confesiune. Poate fi înţeleasă, credeţi, arta actorului ca o confesiune, sau, dacă vreţi, un interviu cu publicul aflat de partea cealaltă a „reportofonului”?
Constantin POPA: Sigur, cred că asta şi e! E o artă de contact direct, de interacţiune, spre deosebire de alte arte, unde contactul există abia după finalizarea creaţiei. Mă gândesc la pictură, mă gândesc la literatură. La actori, contactul are loc chiar pe parcursul actului creativ.
C.C.: E un avantaj sau un dezavantaj?
C.P.: Depinde din care unghi privim relaţia actor-public. Mie îmi place că este aşa. Sunt genul de actor ce preferă relaţia directă cu publicul, contactul ochi-în-ochi. Acesta este stilul meu actoricesc.
„Actorii reprezintă o categorie foarte prost plătită. Şi nici nu prea au ce face pe lângă… Ce să facă? Să fure peruci, scânduri?”
C.C.: Domnule Popa, ştiu că sunteţi şi poet, ba chiar un poet onorabil aş zice.
C.P.: Mulţumesc foarte mult!
C.C.: Mă interesează cine şi cum a avut prioritate? Poetul s-a născut din actor, sau mai degrabă invers?
C.P.: Poetul din actor, categoric! Am scris, e adevărat, până pe la 18 ani, până la 20 chiar, însă ca orice adolescent, contaminat de exuberanţă, de sentimentalisme, de trăiri lirice sau erotice. Pe urmă, ca orice om de bună cuviinţă, m-am lăsat, mi-a trecut pojarul acesta.
C.C.: Dar nu pentru foarte mult timp…
C.P.: Până pe la 30 de ani, când a recidivat. Şi aşa sunt, de atunci până azi, în recidivă.
C.C.: Aţi absolvit şi filosofia. Aţi resimţit nevoia de filozofie tot ca o necesitate, tot plecând de la actor.
C.P.: Nu, de data asta am plecat de la poet! Mi se spunea că scriu frumos şi „dom’le, ar fi timpul să scoţi poeziile de la sertar”, doar că eu nu aveam nici un sertar cu poezii. Am acum o carte, ultima, „Sertarul cu emoţii”…
C.C.: Mi-a plăcut enorm un titlu de-al dumneavoastră, „Donatorul de umbre”! Dar să revenim la filozofie.
C.P.: Mi-am zis atunci că, dacă lumea tot spune că ştiu să scriu, măcar să mă sprijin de ceva, am simţit nevoia unui suport cultural.
C.C.: Aveţi foarte mult bun simţ! N-am mai auzit pe nimeni spunând că are nevoie de un suport cultural, ca şi cum aşa ceva ar fi un dat genetic.
C.P.: Mulţumesc! Şi nu doar cultural, dar şi spiritual, în aşa fel încât să-mi procur adâncime şi extensie.
C.C.: Deci aspiraţi la ideea actorului cult! Deşi, mi se pare, de paradigma aceasta a actorului cult s-a cam ales praful şi pulberea.
C.P.: Nu ştiu ce să zic, eu sunt profesor de vreo douăzeci de ani şi am constatat cât de diferite sunt opiniile în privinţa aceasta. Înclin să cred, totuşi, că în ultimele două decenii am asistat la o schimbare de accent. În sensul rău. Adică: „Mai lasă-mă cu teoria, mai lasă-mă cu filosofia, mai lasă-mă cu cultura… N-am bani! N-am cu ce să trăiesc”. Şi, domnule Călin, eu înţeleg punctul acesta de vedere, întâi trebuie să trăieşti, şi abia după aceea faci cultură…
C.C.: Într-adevăr, şi alţi colegi de generaţie de-ai dvs. mi-au spus că observă cum tinerii actori nu mai văd în teatru atât o artă, cât o modalitate de a face bani.
C.P.: O eroare de strategie din partea lor, pentru că dacă vrei să faci actorie îţi iei gândul de la bani. Spun asta gândindu-mă la faptul că, alături de profesori şi de doctori (oficial vorbind) actorii reprezintă o categorie foarte prost plătită. Şi nici nu prea au ce face pe lângă… Ce să facă? Să fure peruci, scânduri?
C.C.: Şi asta devine o scuză pentru faptul că uneori dezertează de la miza fundamentală a teatrului?
C.P.: Corect! Pardon, aţi greşit uşa! Aici nu sunt bani!
C.C.: Şi atunci?
C.P.: Atunci, „mă scuzaţi vreo douăzeci de ani, mă duc să caut bani!”. Şi se duc pe la televiziuni, şi spre alte ciubucuri pe care le poate face un actor.
C.C.: Am vorbit şi cu alţi profesori de pe la Arte, vreau să ştiu şi părerea dvs. Când priviţi studentul de la Actorie, ce vedeţi pe figura lui, ce credeţi că aşteaptă el de la meseria asta?
C.P.: Mai întâi că ei nu ştiu că aici nu se fac bani. Când le-am spus unora dintre candidaţi lucrul acesta, s-au retras din cursă. Alţi îşi dau seama pe parcurs că au greşit. Dar nu aş vrea să fiu radical; există şi studenţi care intră din pasiune, care au vise, iar visele sunt o hrană esenţială pentru un artist.
„Eram 805 candidaţi pe 22 locuri”
C.C.: Dvs., domnule Popa, când aţi intrat la Institut, boboc în anul I, cu ce vise aţi intrat?
C.P.: În 1958, când am intrat la Institut, banii erau ultimul lucru la care mă gândeam. Banul nu era un reper pe atunci. Am vrut să fac asta pentru că toată lumea îmi spunea să dau la Actorie, iar eu simţeam că mi se potriveşte. Făcusem şcoala sanitară, iar profesorii mei, la fel ca şi medicii pe care-i aveam drept superiori, spuneau, la unison, că trebuie să mă fac artist. Şi am început să mă pregătesc. Oarecum… Am făcut vreo şase ore, cu un student în anul II, de la Institut. Eugen Racoţi, ieşean, o minune de băiat, şi astăzi îl iubesc. Al doilea care m-a ajutat a fost marele actor George Popovici.
C.C.: Ca o paranteză, cum l-aţi descrie pe Popovici, acum, evaluându-vă amintirile?
C.P.: Un bărbat frumos, avea minte… Vedeţi dvs., actori fără minte nu se poate. Actorul are o inteligenţă specifică lui, poate fi incult, însă dacă are o inteligenţă scenică este salvat. Mari actori ai acestei ţări au fost inculţi, însă au făcut admirabili conţi şi prinţi.
C.C.: Cred că mai degrabă intuiţie s-ar numi aşa ceva.
C.P.: Da, posibil, şi e şi mai misterios. Şi totuşi, ca să ştii să-ţi foloseşti intuiţia, îţi trebuie şi inteligenţă, nu? Revenind la Popovici, avea o manieră de actorie bazată pe economie de mijloace, pe discreţie, nu pe exacerbări, pe epatare, pe inflamaţia gestului şi a cuvântului. Vezi, există o diferenţă între actorul care spune (şi aici C.P. strigă – C.C.): „Du-te draaaacuuuuluuui!” şi actorul care spune (în şoaptă, şuierat aproape – C.C.): „Du-te dracului!”.
C.C.: Lucian Vasiliu care e în încăperea alăturată (dialogul a fost realizat în redacţia revistei „Dacia literară”) va crede că dialogul nostru a ajuns într-un punct nevralgic… (râdem! – C.C.) La Institut aţi intrat din prima, sau aşa ceva era imposibil?
C.P.: Am intrat din al doilea an. Eram 805 candidaţi pe 22 locuri. Erau de fapt 27, dar cinci locuri erau rezervate pentru cinci inşi care făcuseră audienţă un an, şi intrau acum direct în anul 2. Lucian Albanezu, Marian Hudac, Gheorghe Dinică, Marinuş Moraru… Uite, Dinică, un actor minunat, nu avea nici liceul, şi l-a făcut în timpul facultăţii.
C.C.: Asta denotă un fler excepţional al profesorilor, care au văzut ce zăcea în Dinică.
C.P.: Bineînţeles, erau nişte profesori extraordinari. Am fost la clasa lui George Carabin şi Mihai Berechet, primul – actor la Teatrul Naţional, cel de-al doilea – regizor şi actor de marcă tot la Naţional.
C.C.: Cum se vedea teatrul din Iaşi de la înălţimea capitalei?
C.P.: Foarte bine! Şi aşa a continuat decade întregi. Îmi amintesc, când mergeam în turneu la Bucureşti cu Naţionalul ieşean, era Moment. Trupa era minunată, şi nu doar actorii emeriţi, Miluţă Gheorghiu, Constantin Cadeţchi, Margareta Baciu, Dăncinescu, Anny Braesky, ci şi cei de după ei, Teo Vâlcu, Ion Omescu, Dorin Varga, Raiciu şi mulţi alţii. Pe toţi să-i odihnească Dumnezeu, că toţi s-au dus.
C.C.: În 1962, când aţi absolvit Institutul, aţi cerut dvs. repartiţia la Iaşi?
C.P.: Nu, un an de zile am fost la Bacău, după aceea m-am însurat, am stat o perioadă la Reşiţa, de unde era soţia, şi abia în 1965 am ajuns la Iaşi.
C.C.: Ce atmosferă aţi găsit la Iaşi?
C.P.: Bună, frumoasă. Acum nu mai este aşa, lumea s-a urâţit un pic, nu doar la Iaşi, ci peste tot. Domnule, dar nu exista lupa aceasta fără menajamente, formidabilă, între actori. Pe de o parte, era bine că nu se instituia un climat de ostilitate deschisă şi continuă, pe de altă parte, neexistând competiţie acerbă, lucrurile nu ies chiar bine. În orice profesie, e necesară competiţia, chiar dacă ea presupune gâfâială şi spaimă.
C.C.: Raporturile între generaţie cum erau?
C.P.: Era mult mai mult respect decât astăzi. Copiii ăştia tineri de astăzi nu înţeleg că este spre bine lor să-i respecte pe vârstnici, nu spre bine bătrânilor, pentru că nu flatezi pe nimeni fiind respectuos.
„Actoria este o artă în care trebuie să fii convins că ai talent, altfel nu ai autoritatea de a te urca pe scenă, stare care se transferă şi partenerilor de scenă, şi publicului. Iese un fel de zăpăceală crispată, înţepenită, fără strălucire, fără nimic”
C.C.: Haideţi să vorbim despre dvs. ca actor. Care credeţi că vă erau atuurile în meseria aceasta pe care, iată, o începeaţi în 1962?
C.P.: Vă spun ce-a zis Miluţă Gheorghiu la examenul meu de concurs pe post, aici, la Teatrul Naţional: „Păi măi, şi vrei mai mult? Figurî, danturî. Are di toate! Îi deştept, frumuşel!”. Plus că am avut şi am un glas foarte bun, cred că glasul a fost unul dintre atuurile mele. N-aş spune că în toate rolurile. De ce? Pentru că aveam o figură oarecum jună, suavă, iar glasul era prea baritonal, prea puternic. Un uşor contrast pe care între timp l-am armonizat.
C.C.: Rolul de debut care a fost?
C.P.: În „Montserat”, rolul Ricardo, la Bacău. Apoi, la Reşiţa, în regia lui Constantin Anatol, l-am jucat chiar pe Monserat.
C.C.: Care e maniera dvs. de a gestiona un rol?
C.P.: Adevărul! Eu nu mint pe scenă! Sunt sută la sută adeptul metodei lui Stanislavsky. Nu în sensul trăirismului fără măsură, a lipsei de control. Există, vorba lui Stanislavsky, o luminiţă care pâlpâie în conştiinţa noastră, lampa noastră de control. N-o omor pe Desdemona, n-o gâtui, nu pot face asta, Desdemona trebuie să se ducă acasă după spectacol, are copii. În sală, însă, trebuie să las impresia că o omor.
C.C.: Şi cum vă construiţi adevărul acesta?
C.P.: Trăind, respectând textul şi stările personajului. Iau adevărul de la personaj, îl exprim, îl transfer în sală. Când eram student, în anul întâi, spuneam o povestire de Sadoveanu, „Regretul” se numea, iar profesorii mei i-au chemat pe cei din anul trei să mă audă, adică generaţia Stela Popescu, Rodica Bitănescu. De ce? Pentru că spuneam textul extrem de firesc, fără nici un pic de exagerare. Cred că acesta a fost atuul meu principal ca actor. Deşi am avut şi roluri care îmi cereau alt stil, roluri romantice, de mare maturitate, de mare profunzime, de mare concentrare, roluri temperamentale.
C.C.: Sunteţi adeptul ideii că pregătirea unui rol presupune şi documentare exterioară rolului?
C.P.: Da! Fişa personajului trebuie făcută mereu. Pare un pic formală, şi studenţii sau actorii spun: „Ia mai lasă-mă cu chestia asta, ştiu eu cum să fac!”, dar nu ştiu cum să facă.
C.C.: Teatrul se face astăzi cu un alt ritm decât înainte. Mă uit, repetiţiile la un spectacol nu durează mai mult de trei-patru săptămâni. Mai ai timp să lucrezi în detaliu un personaj?
C.P.: Aveţi dreptate, este o problemă, însă în străinătate situaţia este şi mai dură, timpul şi mai scurt. Se lucrează zece ore pe zi, dar de adevăratelea, nu că scrii pe avizier şi gata.
C.C.: Deci sintagma „un actor grăbit” îşi găseşte aplicabilitate în prezent…
C.P.: Eu înţeleg sintagma aceasta cu trimitere la superficialitatea actoricească, care se debarasează şi de rol, şi de teatru.
C.C.: La Iaşi care a fost primul dvs. rol?
C.P.: În piesa lui Ion Omescu, „Veac de iarnă”, un mare om de cultură, un mare dramaturg, un mare eseist. Laureat de două ori al Premiului Academiei Franţei.
C.C.: Iar astăzi trecut sub tăcere…
C.P.: Da, pentru că asta este „meseria” noastră, de a ignora, de a uita.
C.C.: Cu cine mai jucaţi pe scenă pe atunci?
C.P.: Cu Teo Vâlcu, cu Adina Popa, cu Sergiu Tudose, cu Petrică Ciubotaru, cu Dionisie Vitcu, care a venit un pic mai târziu. Mi-l amintesc pe Dionisie, când a venit de la Piatra Neamţ, ce rol excelent a făcut în „Săgetătorul”…
C.C.: Cum a fost prima întâlnire cu aceşti actori de la Iaşi?
C.P.: Am fost puţin stresat. Era vorba, totuşi, de Teatrul Naţional, care, cum să spun, te trezea din orice iluzie, facilă şi construită pe presupuneri. Şi acum mă înfior când spun „Teatrul Naţional”…
C.C.: Mulţi nu se mai înfioară, din câte îmi dau seama…
C.P.: Şi când trec pe lângă teatru am o stare cu totul şi cu totul specială.
C.C.: De unde credeţi că provine genul acesta de înfiorare?
C.P.: Dintr-un respect împletit cu dragoste, vecin cu adoraţia. E ceva exterior ţie ce ţi se impune, ceva ce tu preiei, metabolizezi.
C.C.: Aveţi vreun rol făcut de-a lungul timpului de care sunteţi mai legat? Un rol care să vă fi influenţat cariera, parcursul actoricesc?
C.P.: Ce-am făcut la Bacău şi la Reşiţa nu a fost rău, însă au fost roluri de început, deşi dacă nu debutezi bine, nu câştigi autoritate pentru mai târziu. Actoria este o artă în care trebuie să fii convins că ai talent, altfel nu ai autoritatea de a te urca pe scenă, stare care se transferă şi partenerilor de scenă, şi publicului. Iese un fel de zăpăceală crispată, înţepenită, fără strălucire, fără nimic.
„M-am dus pe hol, Iliescu a pus mâna pe cămaşa mea udă, şi ştii ce mi-a spus? Eşti ud, deşi încă nu ai intrat la apă!”.
C.C.: Aţi pomenit de public, d-le Popa. Dacă ar fi să faceţi o diferenţă între publicul anilor ’60/’70 şi cel de astăzi, care ar fi diferenţele esenţiale?
C.P.: Ei, da! Nu-i o întrebare rea, însă trebuie să umblăm la multe cunoştinţe pentru a răspunde la ea. Căline, hai să ne înţelegem: când vorbim despre anii aceia vorbim despre o altă epocă, şi aici ne referim la dimensiunea istorică, politică, socială, culturală, în care funcţionau reflexe de dinainte de comunism, oamenii chiar aveau nevoie de sala de teatru, de spectacol. Veneau la spectacol ca la un moment extrem de important, se îmbrăcau frumos, cu lavaliere, cu voalete. După aceea, a existat o altă perioadă în care lumea venea la teatru dintr-o altă nevoie: aceea de a asculta „şopârle”. Asta ţi-o spun sigur. Eu am scris şi am jucat, în 1981, în piesa „Calul verde”, şi, ai cuvântul meu de onoare, că nu mă interesa atât latura artistică a piesei, cât latura ei subversivă, latura ei şopârloasă, ca să zic aşa.
C.C.: Iar publicul era suficient de inteligent ca să se prindă la orice…
C.P.: Aaaa, dar şti cum?! Asta şi aşteptau! Nu se uitau la performanţa estetică, nu-i interesa. Dar să-ţi povestesc! Am mers cu piesa „Calul verde” la Bucureşti, în turneu, iar eu, prost şi ţărănoi fiind, nu ştiu să fac relaţii şi să invit oamenii ce trebuie invitaţi. A venit Iliescu, cu care eram în relaţii bune, aşa cum şi astăzi sunt în relaţii bune. A venit cu soţia lui la spectacol, nechemaţi de nimeni. La final, vine la mine, la cabine, Teo Vâlcu şi-mi zice şoptit: „Du-te în hol imediat, te aşteaptă tovarăşul Iliescu”. Eram lac de sudoare şi tot aşteptam să mă schimb, dar nu apucam, pentru că venea enorm de multă lume ca să-mi spună complice: „Bătrâne, da ce le-ai zis-o! Mişto, mişto de tot!”.
C.C.: Daţi-mi şi mie un exemplu de „şopârlă”.
C.P.: Vreau să-ţi spun aşa: cea mai dură trăsătură a piesei mele era că omul „nou”, în ghilimele, era un om fals, neadevărat. Printr-un şir nesfârşit de dedublări şi mistificări ale propriei persoane, ajungea să nu mai ştie cum îl cheamă, cine e şi ce face.
C.C.: Or acesta era profilul clar al omului din comunism.
C.P.: Exact!
C.C.: Bun, şi Iliescu nu s-a prins?
C.P.: Ba cum să nu! M-am dus pe hol, Iliescu a pus mâna pe cămaşa mea udă, şi ştii ce mi-a spus? „Eşti ud, deşi încă nu ai intrat la apă!”.
C.C.: Dar doamna Nina ce spunea?
C.P.: În primul rând că e o femeie foarte plăcută şi foarte deşteaptă, am stat de multe ori de vorbă cu ea. Nu trebuie transferate anumite rezerve şi resentimente gratuit, fără justificare… Nina a spus sec: „Cu piesa aceasta are toate şansele să ajungă ud”. Mi s-a transmis deci că piesa este nasoală din punct de vedere ideologic.
C.C.: Totuşi, cum aţi trecut de comisia de cenzură?
C.P.: M-am dus cu piesa la Bucureşti. Era la Minister o doamnă Stoica. Îmi transmite să trec pe la ea. Şeful mare, Constantin Măciucă, a fost de acord cu piesa, catalogând-o ca „o dramă de familie”, „o dramă a triunghiului”. Şi i-au dat drumul, doamna Stoica a semnat, iar eu, cu semnătura asta a ei, m-am dus la revista „Teatru”, al cărei redactor-şef era Radu Popescu, răul răilor de pe lume în materie de teatru, diavolu’… Am lăsat piesa la ei şi am plecat. Pe 1 aprilie eram în Bucureşti. Mă sună nevastă-mea, de aici, de la Iaşi: „vezi că te caută de la revista „Teatru””. Am crezut că era o păcăleală, dar nu era, pentru că m-am dus la revistă şi toţi se purtau cu mine condescendent. Radu Popescu mi-a zis: „Îmi place piesa dumitale, îţi fac o propunere: s-o tipărim, dar înainte de a o tipări, s-o jucăm la Teatrul Giuleşti în spectacol lectură”. Şi s-a făcut acel spectacol, cu Dorina Lazăr, cu George Bănică, cu asistenţă excepţională, Laurenţiu Ulici, Marieta Bărbuţă, Sorana Coroamă, cu regie, cu mişcare… S-a făcut senzaţional, te rog să mă crezi.
C.C.: Dar până la urmă n-aţi intrat la apă.
C.P.: Nici vorbă! De ce? Pentru că se crease un fel de front comun. Îţi mai dau un exemplu: la un an după episodul acesta, am citit „Regulamentul de bloc” la cenaclul de dramaturgie a Uniunii Scriitorilor, cenaclu condus de Paul Everac. În public se afla şi unu de la minister; la final, s-a ridicat şi a spus: „e o piesă alertă, bine scrisă, eu am treabă, am plecat!”. N-a vrut, aşadar, să participe la eventuale discuţii, pentru că piesa aceasta era şi mai şopârloasă decât precedenta. „Da mai dă-o dracului de frică, nu mai vreau să-mi fie frică, frică la birou, frică în pat, frică la wc…”, un exemplu din piesă, însă sunt şi lucruri mai rele de-atât. Şi evoluţia personajelor este tulburător de dramatică tocmai prin desfiinţarea personajelor.
C.C.: Deci cenzura nu că putea fi înşelată, dar…
C.P.: …dar se lăsa moale.
C.C.: Şi asta în anii ’80, când se intensifica teroarea.
C.P.: Aşa este, însă în aceeaşi măsură intervenea şi lehamitea oamenilor de toată această presiune, care devenise patologie. N-aveau o justificare clară, ceva concret, încât să poată spune: „Uite, dom’le, din cauza teatrului şi a poeziilor subversive, a căzut uzina cutare, s-a spart nu ştiu ce dig”. Nu existau, deci, consecinţe concrete, numai că lumea se bucura, lumea rezista, din asta trăia. Ce-aş fuma acum o ţigară, vai, vai! (Îi întind pachetul, însă Constantin Popa se retrage ca din faţa diavolului – C.C.). Nu, nu, nu, m-am lăsat… Da’ ce-aş mai fuma…
C.C.: Nu era afectat totuşi registrul estetic? Nu se sacrifica prea mult de dragul şopârlelor?
C.P.: Uneori da, pentru că te dedicai laturii subversive şi neglijai forma poetică.
C.C.: Avem de-a face cu o formă de primat al dramaturgului, în detrimentul regizorului şi al actorului?
C.P.: Da, dramaturgul conta cel mai mult. Regizorul putea să amplifice sensuri, sau să le escamonteze, dacă nu chiar le anula. La Bucureşti era secretar literar Bebe Elvin, care vreme de douăzeci de ani fusese şeful cenzurii la Ministerul Culturii, iar acum era secretar literar la Teatrul Naţional. Radu Beligan, căruia i-a plăcut enorm „Regulamentul de bloc”, mi-a zis să mă duc la Bebe, că sunt unele lucruri ce trebuie rezolvate. Am intrat, m-a invitat să iau loc, eu de o parte, el de alta a biroului. M-a pus să citesc, şi, din când în când, mă oprea: „Aici nu-i bine!”, iar eu ziceam „Ştiu că nu-i bine!”. „Or tai, ori schimbi!”. După vreo trei ore, m-am oprit şi i-am zis: „Nu mai vreau nimic! Nu mai pot să tai, parcă îmi tai mâinile”. El s-a uitat la mine, evreu deştept, şi a spus: „Domnu’ Popa, mata ia şi taie, că e destul din care să tai şi să rămână ce trebuie. Vrei să-ţi spun cam cât câştigi mata cu piesa asta dacă o jucăm aici? Cam 75.000 lei câştigi”. O maşină şi ceva! M-am potolit, mi-a trecut demnitatea, ştii? Din 93 de pagini am adus-o la 63 de pagini. Beligan s-a dus apoi cu piesa la Comitetul Municipal de Partid, iar unul de acolo a citit-o şi i-a răspuns lui Beligan: „Piesa este excelentă, da’ nu-i bine! Nu-i bine! Domnule Beligan, dvs. vreţi să vă bateţi cuie în talpă? Lăsaţi-o pe altădată!”.
C.C.: Chiar şi în formatul acesta redus?
C.P.: Da, domnule, chiar şi în formatul acesta redus!
„Mă apucă un fel de jenă, când mă gândesc că la noi, acum 150 de ani de scria Iorgu de la Sadagura, iar acum patru sute de ani se scria Hamlet”.
C.C.: Domnule Popa, mă interesează să ştiu cum s-a împăcat calitatea de actor cu cea de dramaturg?
C.P.: Foarte bine!
C.C.: Este avantajat un actor care se apucă să scrie teatru?
C.P.: Sigur că da. Ştie, mai întâi, ce înseamnă dialogul, ştie ce înseamnă şi cum se realizează relaţiile între personaje, ştie să sintetizeze, pentru că o piesă de teatru este o operă de sinteză, nu e un roman precum romanele lui Cărtărescu. Citesc acum unul din romanele sale şi simt că ar trebui să mi se dea premiul numai pentru că îl citesc. Are o mie de pagini, sunt la al doilea volum.
C.C.: Şi vă place?
C.P.: Aşa şi aşa! Citisem două cărţi de el, „Levantul” şi „De ce iubim femeile”, plus două cărţi de poezie. Şi nu mi-au spus nimic. Am zis atunci să iau cărţoiul acesta (Orbitor – C.C.) premiat şi răspremiat. Nu zic că e un flecuşteţ de carte, fie numai dacă ei doar cantitativ şi nu poţi spune asta. Are părţi minunate şi părţi… Sunt pasaje care îmi plac foarte tare, culmea, cele poetice, limbajul poetic, deşi mie nu-mi place poezia lui. Cartea este împărţită în două. Are momente de realism, fără nici o filtrare specială, şi are momente de imaginaţie, şi aici mă termină.
C.C.: Domnule Popa, cum apreciaţi dvs. dramaturgia românească, aşa cum defilează ea de la Alecsandri încoace? Credeţi că putem vorbi despre o dramaturgie românească închegată, bine consolidată?
C.P.: Nu! Şi îmi pare rău că trebuie să spun chestia asta. M-am gândit adesea la treaba asta şi mă apucă un fel de jenă, când mă gândesc că la noi, acum 150 de ani de scria Iorgu de la Sadagura, iar acum patru sute de ani se scria „Hamlet”. E greu să-l aliniezi pe Iorgu cu Hamlet, oricâtă bunăvoinţă ai avea. Cred că dramaturgia noastră cea mai valabilă rămâne cea dintre cele două războaie.
C.C.: Deci tot interbelicul ne salvează şi în teatru. Aveţi vreun dramaturg mai apropiat?
C.P.: Nu-mi displace Camil Petrescu.
C.C.: Cam neglijat autor…
C.P.: Da, pentru aşa-i românul!
C.C.: Ştiţi să se mai joace?
C.P.: Camil Petrescu nu se mai joacă nicăieri. Da’, de fapt, ce se joacă din cei clasici? Se joacă Mazilu? Băieşu? Sorescu? Dramaturgi excepţionali, piesele lor având acel procent de generalitate umană, de valabilitate, care le permite să reziste la timp. Piesele lui Sorescu găsesc tot timpul un teren filosofic foarte bun. Cu toate astea, nu mai este jucat.
C.C.: Să credem că regizorii de azi ori nu au curajul să-i abordeze, or nu vor să mai păşească pe căi atât de bătătorite?
C.P.: Sunt mai multe explicaţii! Chestia este că ăştia mai bătrâni, care au suferit obstacolele regimului comunist, au fost obişnuiţi să pună ce li se dădea să pună, nu ce doreau ei. Lor li s-a creat reacţia aceasta de respingere a tot ce mai e românesc. „Pun ce vreau eu”-ul lor de astăzi poate eşua tocmai în ceea ce nu ar trebui să monteze. Când mai spune cineva „Hai, dom’le, să mai punem şi ceva de-al nostru, românesc…”, reacţia este: „Da’ mai lasă-mă dracului cu piesa românească!”.
C.C.: Cum a decurs, de-a lungul carierei, relaţia dintre dvs. şi regizori? Sunteţi un actor de regizor?
C.P.: Nu, deşi cred că ar trebui să fiu, dar pentru că nu sunt, îmi fac singur rolurile. Îmi amintesc de un rol într-o piesă de-a lui Andi Andrieş, un talentat autor de teatru, dar căruia îi place să doarmă. Piesa se chema „Duet”, pusă în scenă de Victor Ion Popa. La final, i-am mulţumit regizorului, însă el mi-a zis să nu-i spun nici un cuvânt. „Te-am văzut cum îţi construieşti rolul şi te-am lăsat. N-avea rost să intervin pentru că îl făceai foarte bine. Am luat atunci şi un premiu de interpretare, la un Festival la care participau vreo douăsprezece piese româneşti, cu Valentin Silvestru şeful comisiei.
C.C.: Cu care regizor aţi lucrat cel mai bine?
C.P.: Am lucrat bine cu Florian, Călin Florian, Sorana Coroamă…
C.C.: Cum era Sorana Coroamă ca regizor?
C.P.: Excepţională. Nu prea îmi face bine să vorbesc despre asta, însă de dragul interviului voi spune că era o femeie deşteaptă, cu un important orizont cultural, nu doar teatral, cu o pedagogie splendidă pe care dacă nu o ai e rău pentru spectacol, pentru aplicarea intenţiilor tale regizorale; îţi trebuie un stil de psiho-pedagogie aplicată la actor, altfel eşuezi. Datorită acestor calităţi a scos Sorana spectacole atât de mari.
C.C.: Cătălina Buzoianu? Aţi lucrat cu ea?
C.P.: Da, excelentă şi ea, cu un uluitor fond de cunoştinţe despre teatru, despre dramaturgie în general.
C.C.: Repertoriile cum erau construite?
C.P.: Echilibrat! Existau, desigur, şi compromisuri, însă dublate mereu. Puneai o piesă patriotică, dar îl puneai şi pe Becket. Conta foarte mult directorul teatrului, căruia îi trebuia pricepere, dar şi curaj.
C.C.: Care credeţi că a fost cel mai luminat director al Naţionalului?
C.P.: Ilie Grămadă. Culmea, tocmai el, în plin regim comunist, fiu de popă. El a adus-o în teatru pe Sorana, pe Crin Teodorescu, pe Omescu, toţi având probleme cu sistemul comunist.
C.C.: Care vi se par a fi diferenţele esenţiale între regizorii de astăzi şi cei de ieri? Sunt alte viziuni asupra teatrului, asupra rostului teatrului?
C.P.: Fatal că sunt, e firesc să fie alte viziuni asupra teatrului.
C.C.: Influenţele occidentale sunt mai puternice decât înainte, când predominau cele ruse?
C.P.: Da, aşa este, însă trebuie să înţelegem că nu tot ce venea pe filieră rusă avea tangenţă cu ideologiile totalitare. Stanislavski era rus, dar nu avea nici o treabă cu comunismul. Sistemul lui de teatru este splendid şi valabil, pentru că toţi trebuie să caute adevărul, aşa cum îl teoretizează el. Mijloacele sunt uneori altele. Spui replicile stând în cap? Foarte bine, bravo ţie, numai să-mi transmiţi adevărul, să mă convingi, să mă emoţionezi… Pentru că mă convingi prin emoţie, nu prin transfer de informaţii.
„Mi-a zis odată poetul Horia Zilieru: Tu nu eşti normal!, De ce?, Păi nu ştii să fii invidios!
C.C.: Revenind în „azi”, cum vi se pare trupa ieşeană?
C.P.: Să-ţi spun o chestie, dar chiar nu are rost să o băgăm în interviu.
C.C.: Mă înfior!
C.P.: Da, după cum am pornit pare că urmează o chestie groaznică.
C.C.: Domnule Popa, toţi actorii din generaţia dvs., când îi întreb de trupa de astăzi, se uită la mine aşa, lung, meditativ, apoi îmi spun: „Uite, Căline, îţi spun o chestie, dar rămâne între noi!”.
C.P.: Serios?! (râde cu poftă – C.C.) Uite, Căline, eu am în mod special să-ţi spun o chestie. Dar, de fapt, nu-ţi mai spun nimic.
C.C.: Haideţi, d-le Popa, măcar un pic…
C.P.: Bine. Uite, nu prea ştiu ce-i cu trupa de astăzi. Deşi am în teatru foşti studenţi de-ai mei, despre care ştiu că sunt copii buni. Mă gândesc, bunăoară, la Călin Chirilă şi Costel Puşcaşu. Nici nu prea merg la spectacole, îţi mărturisesc că nici spectacolul făcut pe piesa ta nu l-am văzut. Nu ies din casă, mai întâi dintr-un motiv de natură psihică…
C.C.: Şi abia acum îmi spuneţi, după 40 de minute de dialog?
C.P.: (râdem – C.C.) Nu, nu te speria, nu o iau razna. Apoi, mi-e frig, mi-e somn, nu am energie. Energie psihică, despre ea vorbesc.
C.C.: Dar văd nişte emisiuni foarte energice pe care le faceţi la un post tv local.
C.P.: Asta e altă poveste. Însă din cauzele astea nu mă duc la spectacole. Şi îmi pare rău că nu l-am văzut pe al tău…
C.C.: De ce vă pare rău?
C.P.: Vroiam să mă conving că e slab… (râdem din nou – C.C.) Îţi dai seama că glumesc. Mi-a zis odată poetul Horia Zilieru: „Tu nu eşti normal!”, „De ce?”, „Păi nu ştii să fii invidios!”. Îl am pe colegul Dionisie Vitcu, pe care îmi vine să-l… Dar nu pot s-o fac, pentru că e talentat, şi aş fi porc dacă aş face-o. L-am iubit pe Vitcu foarte mult, dar el a preferat să… Am avut coşmaruri de durere că nu ne mai vorbim.
C.C.: Însă nu sunteţi singurul cu care d-l Vitcu nu mai vorbeşte. Sunt tot mai puţini cei cu care dumnealui mai vorbeşte…
C.P.: Aşa este! Însă e talentat, ce poţi să-i faci lui Vitcu?!
C.C.: Ştiu că urmează să vi se joace o piesă, cu dvs. şi Petrică Ciubotaru în rolurile principale (interviul a fost realizat înainte de premiera spectacolului, catalogabil drept un succes – C.C.). Cum vedeţi tandemul acesta?
C.P.: Ca pe unul reuşit, chiar dacă eu am un stil, iar Petrică are alt stil. Avem însă în comun o anume mentalitate despre actorie, şi neam înscris, de atâţia ani, în tonalitatea specifică acestui teatru ieşean. Tonalitatea simplităţii, a bunului gust. Domnule Călin, scrii şi matale cronică de teatru, în viaţa mea nu m-am dus la Ştefan Oprea, la Constantin Paiu şi la alţii, să le zic, „Dom’le, bagă şi despre mine câteva cuvinte de bine!”, că se fac astfel de lucruri. Pentru a fi pomenit, o sută de ţuică, pentru a fi „bun”, o jumătate de ţuică, pentru „excelent”, o kilă de ţuică.
C.C.: Bun, însă şi ţuica rămâne pe drumuri, de vreme ce unii spun că la Iaşi nu mai există critică de teatru.
C.P.: Nu mai există. Tu te-ai băgat la Teatrologie, nu?
C.C.: Da, m-am băgat!
C.P.: Eşti deştept!
C.C.: Îmi dai ţuica acum, sau după premieră?
C.P.: (râdem, desigur! – C.C.) Eu zic că după.
C.C.: Viitorul TNI cum vă apare?
C.P.: În culori optimiste. Când spun asta mă bazez pe necesitatea evoluţiei istorice pozitive a oricărei instituţii de artă. Există momente de stagnare, însă n-are nici o importanţă că 16 ani nu funcţionează nimic. Lucrurile se corectează din mers.
