Ioana Soreanu
Profesorul și teatrologul Constantin Paiu este unul dintre intelectualii ce au marcat istoria Radio Iași. Între 1965 și 1985, a avut în responsabilitatea sa producțiile de teatru radiofonic. Datorită lui, un capitol întreg al acestei istorii comune, teatru-radio, a fost înregistrat pe bandă magnetică.
„…radioul are datoria, prin înregistrări de vorbă sau de muzică, să ocrotească ceea ce înseamnă permanenta noastră carte de identitate a ființei naționale.”
Ioana Soreanu: Ați semnat regia artistică pentru foarte multe piese de teatru radiofonic. Ce particularități definesc această regie?
Constantin Paiu: În esență, diferența dintre un regizor din teatrul dramatic și cel din teatrul radiofonic stă în faptul că primul, când își pregătește caietul de regie, vede viitorul spectacol; cel de al doilea îl aude. Textul ales pentru viitorul spectacol radiofonic (și aceasta este treaba principală a redactorului) trebuie să cuprindă (poate părea paradoxal!) mai puțin comentariu și mai multă implicare în acțiune. Or, această implicare, exclusiv prin intermediul rostirii, este grija permanentă a regizorului la radio. Am mai spus, alegerea distribuției, așezată primordial pe timbrul vocii, pe claritatea zicerii cuvântului, pe șansele de scoatere în prim-plan a caracterului interpretat, constituie preocuparea de căpătâi a regizorului care va lucra cu actorul. Scopul final al muncii regizorului (ca și în spectacolul scenic de altfel) este reliefarea moralei implicite propuse de autor. Repetițiile premergătoare înregistrării vor fi dirijate de regizor, insistent, în această direcție. Altfel, rostul informativ și educativ al spectacolului radiofonic rămâne o simplă promisiune. Ar mai fi ceva de adăugat: cele de mai sus privesc activitatea regizorului în plan ideal, acolo unde există în schema de personal, alături de operator, și regizor tehnic, și ilustrator muzical, și sonorizator. Toți, firește, în subordinea regizorului artistic. La Radio Iași n-a existat niciodată o astfel de schemă. Redactorul era frecvent și regizor artistic. Împreună cu operatorul se îngrijea din vreme de pregătirea celor trebuitoare finalizării unei înregistrări – fundal sonor, muzică, zgomote, efecte electronice. Dacă nu existau, le produceau ei. Trebuia obținută ceea ce numeam noi zgomoteca. Au fost discuții acute cu serviciul Contabilitate pentru achiziționarea câtorva componente fără de care convorbirile personajelor la o masă nu aveau cum convinge – veselă, tacâmuri, pahare. N-am avut câștig de cauză în pledoaria pentru procurarea unei tălăngi din cele purtate de vaci la păscut. Trebuiau instalate fâșii pe care pașii să sune ca pe asfalt, sau ca pe acoperiș, trebuiau înregistrate zgomotele tramvaielor în mers, ale căruțelor pe drum de țară, ale trenurilor fluierând undeva sub un deal. Iată, aveam nevoie, la Amintiri din copilărie, de zgomotul lemnelor pe care le tăia popa la trunchi când l-au vizitat prea devreme urătorii. Am mers la un vecin și l-am rugat să ne lase să-i crăpăm câțiva butuci. Operatorul Teodor stătea la distanță potrivită cu un reportofon străbun și redactorul-regizor lucra cu toporul. Se înregistrau ambianțele sonore pe stadion, prin localuri, prin stâni. Prin toată lumea asta. Nu se putea altfel. Când se lipea blancul final la încă o piesă înregistrată ne simțeam bucuroși și răsplătiți pentru toate.
Care este rolul redactorului care se ocupă de o piesă de teatru radiofonic?
Pe lângă cel menționat în anterioara întrebare (n.r. alegerea textului), adăugăm obligația stabilirii de către redactor a unei reguli obligatorii și definitive pentru regizorul acelui text: respectarea cuvântului scris de autor, respectul față de textul încredințat. Tendința păguboasă a „libertății de creație”, manifestată neliniștitor de frecvent la nivelul spectacolului din instituțiile teatrale, subvenționate sau particulare, concretizată în intervenții siderante sau de-a dreptul ireverențioase operate de regizor în textul inițial sub scutul amintitei „libertăți de creație” nu are ce căuta în spectacolul de teatru radiofonic. O astfel de înregistrare înseamnă, dincolo de bucuria estetică oferită ascultătorului, o mărturie pentru mai târziu asupra unor valori artistice aparținând, reprezentativ, spiritualității noastre reale la un anume moment. Tendințele cu pretenții înnoitoare vin și trec, radioul are datoria, prin înregistrări de vorbă sau de muzică, să ocrotească ceea ce înseamnă permanenta noastră carte de identitate a ființei naționale.
Ați scris scenarii, adaptări radiofonice şi dramatizări. Piesele de teatru radiofonic respectă alte rigori decât cele ale teatrului clasic. Prin ce se deosebesc textele pentru teatrul radiofonic de celelalte?
Înainte de orice, repet, prin statutul lor de instrument al comunicării exclusiv audio. Practica în acest domeniu a diferențiat modalitățile la care se poate apela pentru realizarea unei emisiuni de profil: lectura dramatizată, adaptarea radiofonică a unui text dramatic, dramatizarea, scenariul radiofonic și înregistrarea unui spectacol teatral.
„Se petrecea sub ochii noștri miracolul transformării acestui senior absolut al scenei (n.r. Miluță Gheorghiu) dintr-un bătrân bolnav într-un interpret scânteietor, așa cum poate fi ascultat încă pe banda magnetică”
Puteți să ne redați întâmplări relevante pentru relația teatru – radio, pe care le-ați trăit? Sau să ne oferiți exemple de oameni de teatru (actori sau regizori) care au marcat această relație?
Relația, mereu de bună vecinătate, între Radio Iași și teatre (în primul rând cu cele de la Botoșani până la Galați) s-a bazat pe frecventa noastră prezență în instituțiile de spectacole, pe cunoașterea directă a căutărilor, izbânzilor, nereușitelor care, împreună, însemnau viața lor cea de toate zilele. Eram poftiți în consiliile artistice, intervievam directori, regizori, actori aflați în plin lucru de pregătire a unui nou spectacol sau în preajma unor premiere, eram, altfel spus, „la zi” cu pulsul teatrelor din perimetrul arătat, puls care constituia substanța emisiunii noastre săptămânale de actualitate și critică teatrală Scena. Se adăugau, normal, comentariile noastre la fiecare premieră, cronicile dramatice difuzate de noi fiind așteptate cu interes mai ales de cei implicați în evenimentul recent. Nu știu dacă toate aceste cronici (în medie, 40 pe stagiune, fiecare din cele șase teatre din Moldova scoțând la public 6-8 premiere anual) reflectau întru totul cuprinzător și bine cumpănit ce ne fusese prezentat la vizionarea reprezentației. Afirm însă fără ezitare că erau scrise cu toată obiectivitatea posibilă, fără părtinire și fără cumsecădenie. De aici și foarte bunele noastre relații; eram poftiți și așteptați în teatrele moldave ca buni și vechi prieteni. Nu știu cum s-au desfășurat lucrurile după perioada de silită întrerupere a existenței Studioului de radio Iași, ianuarie 1985 – decembrie 1989. Îmi place să cred că totul a reintrat în normal și continuă să fie la fel. Întâmplări relevante! Momentele de bucurie trăite de actorii care, la ediții ale Festivalului de Teatru de la Piatra Neamț (eveniment așteptat cu nerăbdare de toată suflarea teatrală din România) primeau premiul acordat, alături de cele ale unor prestigioase instituții naționale, de Radio Iași. Sau adevăratele file din istoria Naționalului ieșean răsfoite, în spațiul de regrupare înainte de începerea unei înregistrări, de încântătorul povestitor care era Ștefan Dăncinescu, el însuși personalitate emblematică a teatrului românesc. Sau momentele de poveste cu înregistrarea „primei operete-vrăjitorie românești” – Baba Hârca: Miluță Gheorghiu, aflat în amurgul cel mai târziu al vieții, a acceptat, cu ezitări, rugămintea noastră de a veni la radio, împreună cu toată distribuția piesei, pentru înregistrarea acestui text-document lăsat moștenire nouă de Matei Millo. „Măi, spunea, am să vin, că Sadoveanu zicea să nu îndrăznească cineva să scoată din repertoriul Naționalului nostru Baba Hârca. Au îndrăznit! Hai s-o băgăm la loc! Dar să mă duceți pe sus, vezi că abia mă mișc!” Mergeam cu alți trei colegi de la tehnic în apartamentul lui din Piața Unirii, îl duceam cu tot cu scaun până la mașină, îl urcam la fel treptele de intrare către Cabina 2 și, după o repede revedere a partiturii, începeam înregistrarea. Se petrecea sub ochii noștri miracolul transformării acestui senior absolut al scenei dintr-un bătrân bolnav într-un interpret scânteietor, așa cum poate fi ascultat încă pe banda magnetică, alături de mari colegi de scenă ai săi – Costache Sava, Constantin Cadeschi, Puiu Vasiliu, Valeriu Burlacu, Virginica Bălănescu, Liana Mărgineanu. Ultima replică a personajului avea să fie și ultima rostită de actorul Miluță Gheorghiu în fața unui microfon: „Mă-nghite pământul, mo!” Și, se cuvine spus, în afară de Liana Mărgineanu, toți cei din Baba Hârca au trecut dincolo de Styx. Cinis et Umbra.
(interviul complet poate fi citit în numărul de primăvară al revistei „Dacia literară”)
