Dionisie Vitcu
Eşti tâlhărit dom’lé ziua-n amiaza mare şi n-are cine te apăra, n-ai cui să ceri ajutor, n-ai protecţia nimănui. Poliţie nu, jandarmi nu, nimeni nu-ţi dă o mână de ajutor. Ba te mai faci şi de râs. Joci teatru, teatru stradal, că tot se poartă acum şi la noi în ţară.
„Opinia publică… nicăieri la noi…”
Urc, tată, în autobuz şi mă împinge, mă înghesuie un drac să mă răstoarne şi nu alta. Mă răsucesc şi-l apuc de mână. În mâna lui portofelul meu. Cum uşile nu se închiseseră îl trag jos din maşină şi-ncep să strig hoţul, hoţul… Hoţul râde uitându-se în portofelul meu. Pot să i-l smulg din mână şi-o fac. Borfaşul e îmbrăcat lejer, sportiv, tuns ca fotbaliştii la modă şi rânjeşte la un grup care-l urmărea de pe banca din staţie. Mă răpăd spre el şi-o rupe la fugă râzând. Eu după dânsul strigând hoţul, hoţul de mi se umflaseră vinele la gât. În uşa farmaciei, din cofetărie şi de pe alte uşi capete curioase de doamne şi domnişoare urmăreau teatrul stradal. Talharul s-a strecurat printre blocuri, eu după dânsul, nu-l slăbeam din fugă strigând poliţia, poliţia şi hoţul, hoţul, cu speranţa că opinia publică se va sesiza, dar… opinie publică… nicăieri la noi. L-am prăpădit, s-o pierdut hoţul.
Ogilit, alb ca varul, ruşinat am revenit în staţie şi m-am suit în alt autobuz spre casă.
În portofel văd legitimaţia de călătorie şi cei şase lei pe care-i aveam la locul lor. S-apropie de mine, venind din spatele autobuzului un vecin de la bloc. Eşti palid meştere, galben ca turta de ceară. Ce te doare, mă-ntreabă. Nu mă doare nimic, îi zic. Dar uite ce am păţit, şi-ncep să mă descarc spunându-i povestea. Uite ce am păţit, zic, uite aşa şi aşa… şi aşa… El mă ascultă cu un zâmbet lipsit de voioşie mângâindu-şi harbuzul cumpărat din Piaţa Păcurari. Terminându-mi povestea, îmi şterg fruntea de sudoare şi dau să mă prind de bară. El mă ajută, mă consolează dând din cap ca calul când se apără de gâze. Astea-s fleacuri, bădiţî, găinării, nene. Nu pune la inimă. Să vezi ce se întâmplă în Piaţa Unirii, în staţie în Târgu Cucu, în Copou. Îţi smunceşte telefonul din mână, îţi spun rugăcuni şi-ţi cer parale, îţi cântă din acordeon şi mai poţi fi şi-njurat, chiar bontănit. Controlori nu, poliţie nu, nimeni de la liniștea cetăţeanului să-ţi sară în ajutor. Dar mă-ntorn iar şi zic, sunt oameni şi ei dacă te referi la poliţişti şi se tem. Ai văzut cum sunt agresaţi de huligani şi tot poliţiştii sunt vinovaţi. Că ripostează cu violenţă, auzi. În faţa judecătorilor, vinovaţii primesc suspendare.
Ascult şi nu-ncuviinţez fărdecât omul bâjbâie în cumpăna valorilor. Sunt încă marcat de întâmplarea mea.
„Uită-te în ochii mei, sunt eu prost?”
Coborâm în staţia blocuri Păcurari şi mă-ntreabă, nu ţi-a sunat nimeni la uşă să-ţi verifice lumina, apa… Nu, nu, zic. N-ai întâlnit pe scară doi tineri şi-o fătucă care umblă prin cartierul nostru, să verifice instalaţiile. Sunt drăguţi, amabili şi foarte prietenoşi… Urgent rămâi fără bani, bijuterii şi chiar acte. Au fel de fel de metode, lansează zvonuri că deschid apartamentele, unii de la… pun microfoane… să te asculte. Prostii, zic, poţi crede asta. Nu şiu dacă-s prostii, zice omul meu, dar de avocaţi prietenoşi care curtează bătrânii singuri aducându-le fel de fel de fleacuri şi-i aduc în halul de a-şi pierde locunţa n-ai auzit? Domnul meu, eu am ale mele, fiecare le ştie pe ale lui, şi dau să mă despart. Vecinul insistă în continuare cu povestea. Dar cu avocatul de lângă noi care şi-a descoperit pe tanti Tamara dintre blocuri, cea care a luat foc la lampa de gătit. Avocatul care s-a trezit moştenitor şi s-a lungit şi s-a lăţit în parcul de lângă centrala termică, n-ai auzit? Da’ de cei care vor să dărâme scările care urcă din Păcurari spre Liceu şi vor să facă parcare pe „moşia” lui tanti Tamara? Mai mult, vor să ridice hotel sau dracu şrie ce. Primăria în loc să facă teren de volei pentru cele trei şcoli din apropiere, le-a dat autorizaţie de constucţie. I-am dat în judecată. Eu nu prea înţeleg ce vrea de la mine. Dacă vede şi vede cordiala mea indiferenţă şi că nu-l înţeleg apasă pe acceleraţie. Domnule i-am dat în judecată. Ai semnat hârtia. Nu, zic. N-am semnat nimic. Ahaaa… pe dumneata nu te interesează, dar pe noi ne zăhăie domnule. Au relaţii cu judecătorii, cu parlamentarii pensionari şi ghiftuiţi cu bani, cu parlamentari din toate partidele. Le-au promis câte un apartament pe numele nepoţilor să se piardă urma. De unde ştii asta, îl întreb. Uită-te în ochii mei, sunt eu prost? Asta numai dumneata poţi şti, zic. Nu te potrivi la minciuni. Vor să denigreze justiţia consolidată de doamna Perjă şi guvernul tehnocrat.
Omul meu, ori mă socoate prost, ori hâtru. Dar mă priveşte ca pe-un prost. Eu nu-mi revin din încercarea prin care-am trecut cu hoţul, şi el mă ţine cu poveşti.
Să-ţi spun una şi mai şi, de-ai să rămâi tablou. N-am încotro, nu scap de scriitorul de epigrame. Frate dragă, am avut un prieten jurist. Practica avocatura într-o vreme. Era căsătorit cu o colegă, aveau un copil şi toate mergeau bine, normal până-ntr-o zi când, de la un timp, i-a venit aşa… cum să zic eu să-şi trăiască viaţa. Mai un pokăraş, mai un şpriţ, mai o petrecere a la portocala şi, hârjoana asta a ajuns la divorţ, la despărţire. Până aici e bine, nu? Nu cred, zic. Stai nu te grăbi. După „întoarcerea armelor” cum vine vorba, după schimbare sau vorba lui nea Miluţă, după catastrofă (fac ochii mari, ce vrea să zică)… s-aprinde povestitorul şi continuă, avocatul, băiat deştept, studios, a ajuns judecător. Ce zici? Nu zic nimic, tac. S-a hotărât să-şi refacă viaţa. Asta-i. Şi cum crezi? Ridic din umeri. A salvat de la puşcărie o avocată cu probleme de corupţie, şi din vorbă în vorbă, ba de una, ba de alta s-au întorlocat, a luat-o de nevastă. Bun şi până aici, nu? Ascult, n-am încotro. Ea din altă căsnicie avea un copil. Avea şi judecătorul unul, dar îl uitase, cum devine cazul. Copilul avocatei, isteţ, ca mă-sa a întins-o cu şcoala că tăticul adoptiv avea parale neică, nu şagă. Ştii ce lefuri au judecătorii pentru că-s stresaţi. Nu ştiu şi nu mă interesează. Au neică pe lună câtă pensie iei dumneata în jumătate de an şi tot calcă strâmb. Văzându-mă fără reacţie, zice, ești dinamovist, după cum se vede. Ţi-a plăcut relaţia judecătoarei cu impresarii fotbalişti, hîîî? Chiar nu mă interesează şi dau să plec. El mă ţine de mână se aşează în faţa mea şi zice mai aprins. Are să te intereseze când nepoţii tăi vor deveni în cel mai fericit caz servitori în vilele odraslelor lor, beizadelele de azi care ne sfidează, aruncând cu muci în obrazul nostru, făcându-ne nomenclaturişti. Nu te supăra că ţi-o spun, eu nu bat câmpii, uită-te în ochii mei, mă vezi prost, legile sunt pentru noi cei mici, nu pentru ei, ei care şed cu „luntrea-n două cururi!”, vorba marelui nostru Carol I. Cine-i controlează pe inspectori? Mă uit la el şi nu-nţeleg ce vrea să spună, tac şi-l privesc. Omul se dezlănţuie în faţa mea. Să nu uit vorba, cum îţi spuneam judecătorul s-a îmbolnăvit, a bolit cât a bolit şi-a murit. Boala lungă, moarte sigură. Până aici e bine, nu? Nu cred, zic. Clipeşte din ochi călugăreşte, se uită-n spate dacă-l aude cineva şi continuă.
Nu s-a răcit bine în pământ judecăorul că vadana veselă, bucuroasă s-a măritat. Odrasla continuă să primească pensie babană de urmaş după tatăl adoptiv, e bine până aici, nu? Cu cine crezi că s-a măritat văduva veselă…? Cu amantul, ofiţer la ser…, pune mâna la gură se uită-n spate şi-mi suflă în ureche… Fac ochii mari și-l întreb, de unde ştii, pe ce te bazezi. Uită-te-n ochii mei, îmi zice, mă vezi prost, hîîî.
„…mă tem de ceva şi nu ştiu de ce”…
Parcă am mai uitat de necazul meu şi-i surâd, ce vezi rău în asta, ei aici, e aici. Ofiţerul (se bate cu mâna peste gură că a scăpat cuvântul)… îşi întrerupe șirul, se şterge la gură cu dosul palmei şi continuă. Omule, judecătorul avea o soră mai mare. Femeie în vârstă, care devenise cumnată cum s–ar zice cu văduva veselă locuia într-o zonă liniştită. Ce s-au gândit însurăţeii, s-o ducă pe bătrână la azil şi să-i ia căsuţa. Numai că Dracul, nu i-a sfătuit bine şi-au călcat în străchini cu ghinion. Aici intervine copilul legitim al judecătorului. Copilul uitat, îşi vizita mătuşa des şi-o ajuta cu toate şi în toate cele. S-a plâns bătrâna copilului de grozăvia care-o paşte şi a cerut s-o apere, s-o ia în custodie fără pretenţii, dar totodată i-a cerut să-i facă forme legale că are discenământ, în tot ce face să scape de „hicleni”.
Ei ce zici, e bine, nu? Nu pot să zic nimic. Ridic din umeri şi dau să plec. Mă ia de mână şi-mi zice apăsat. Avocata salvată de puşcărie de judecătorul defunct avea legături de afaceri comerciale cu fosta portăreasă de la confecţii. Miliţianca locatară la demisolul casei care-n orele liber, şi are multe ore libere, se ocupă cu diferite îndeletniciri. Se simte ocrotită de cei de la liniştea cetăţeanului. Tare ar fi dorit avocata să ia căsuţa bătrânei şi avea mare nădejde în miliţiancă. Ca vecină a ajuns cu un copil în braţe şi cu lacrimi în ochi la o bătrână care locuia în aceiaşi clădire. Cum s-a întâplat nimeni nu ştie, dar a devenit administatoră, cum s-ar zice. Dau să plec. Dar omul meu mă prinde de mână şi-mi scrâşneşte din dinţi… se deschid uşi domnule, cine putea s-o facă. A fost chemată poliţia locală. S-au mirat şi-au zis că cineva din apropiere. Pe cine bănuiţi… clasica întrebare. Se zice că cele mai sofisticate uşi sunt deschise de rakeţi şi ofiţeri de la… şi iar pune mâna la gură şi-mi suflă în ureche… pun microfoane să ne asculte, asta-i.
Bătrânii singuri sunt ascultaţi, escrocaţi, jefuiţi de tipi cu-nclinaţii avocăţeşti. Toţi au legături printre cei ce ar trebui să ţină balanţa dreaptă, printre politicieni veroşi cu legături prin tribunale, prin poliţie şi cu inspectori de pe tăte treptele.
Ascultându-l mă gândesc ce poate face şi unde poate duce psihoza cultivată la posturi de televiziuni libere şi independente. Mă gândesc la atâţia bătrâni care stau ceasuri întregi în c… în faţa ecranului urmărind emisiunile transmise de prăpăstioşi, formatori de opinie, câtă exhibare isteroidă pot aduce aceşti oameni.
Îmi sună telefonul în buzunar şi vecinl meu sare ca ars, ne-a ascultat, să ştii. Cât m-am hâit eu să scot telefonul, nu ştiu ce am făcut că l-am închis. Nici n-am obserat când vecinul meu de bloc, m-a părăsit. Mă îndrept spre inrare la noi şi mă-ncearcă un sentiment de frică, mă tem de ceva şi nu ştiu de ce.
