Cezara Ojog
Regizorul Andrei Măjeri, în spectacolul produs la Metropolis, „Cine l-a ucis pe tata?” (vizionat de mine la Zilele Teatrului „Matei Vișniec” Suceava), jonglează cu autobiografia lui Edouard Louis, autor ce reflectă asupra dramei familiale și expune spre contemplare suferința pe multiplele ei straturi. Romanul omonim publicat în 2020 ne servește frânturi ce încă pulsează din viața timpurie a autorului, descriindu-ne tranșant, frust, amintirile dintr-un mediu familial în derivă. Textul hașurează relația deficitară cu tatăl, care aparent întrunește toate caracteristicile unui bărbat demn ce își asumă valori tradiționale, cu stereotipurile aferente. Regăsim aici suprasolicitarea asociată masculinității, un “cap de familie” ce a pierdut demult direcția spre granița afectivă.
Scenariul dramatic al Mihaelei Michailov, mostră de limpezime și precizie în reliefarea graduală a conflictului, relevă tensiunea unui mediu conservator pe care o persoană cu un alt spectru al orientării sexuale (fiul) o resimte la întâlnirea cu cealaltă extremă (tatăl). Încercarea de expansiune a sinelui se lovește de abuz, în multitudinea lui de fațete. Fiul înțelege rapid că, pentru a se feri de pedepse și certuri, trebuie să se însingureze. Însă trauma transgenerațională nu rămâne nedepistată, motiv pentru spectacol de a opera cu elemente tematice precum ascultarea, înțelegerea, depășirea, iertarea, uitarea etc.
Spațiul scenic deschide nenumărate posibilități și asigură o debordantă mobilitate a ideilor. În centrul scenei este amplasat simbolic coșul de baschet din camera fiului, acesta din umă îndrumat fiind de tată să practice un sport specific băieților. Ecoul răsunător al îndemnului spre anduranță reprezintă laitmotivul eforturilor făcute de tatăl protagonistului în raport cu Edouard. Oboseala de pe umerii bărbaților rezultă în frânturi violente, cuvinte dure și generații ce evocă comportamental arhetipul învățat. Actorii (Adelin Tudorache, Iustin Danalache, Eduard Chimac, Hunor Varga, Alex Izdimir, Vlad Ionuț Popescu) deschid povestea scenică cu o serie de exerciții (plastică și expresivă coregrafia semnată de Andrea Gavriliu), forța motrică compensează golurile emoționale din spatele fiecărui reflux reprimat. Schimbările/ switch-urile de rol au loc fluent, pe nevăzute, concentrate pe spații mici și servindu-se de accesorizări la nivel de costum scenic (rochii, tutu etc.).
Inelele de gimnastică, saltelele, frânghiile și barele de cățărat însumează scenografic, atunci când apar, discrepanța dintre rezistență și refugiu. Regizorul optează pentru remedii cromatice contrastante, paleta fiind completă, adjuvantă înrămării fiecărui tablou. Cheia exhibiționistă e ceea ce ne ademenește în spațiul pluriform; suntem ajutați să ne mobilizăm temporal alături de elemente de decor sugestive, concomitent cu desfacerea miezului poveștii. Personajele sunt pe rând interpretate de fiecare actor, ilustrând în definitiv viața dramaturgului alături de mama, fratele și, în mod explicit, de tatăl acestuia.
Intimitatea, regăsită fugitiv, deci foarte prețuită, reprezintă pentru Edouard singurul context în care poate da frâu liber propriei persoane. Pentru că dramaturgia capătă carnație cu și prin acțiune, multe secvențe ne sunt subliniate coregrafic, capitol la care s-a lucrat cu o precizie indiscutabilă. Se accentuează observarea clară a represiunii, încercarea transmiterii setului bolnăvicios al valorilor tradiționaliste, dar și combaterea acestora, în special prin dans contemporan și prin îmbinarea multiplelor elemente de mișcare. Etapele din viața scriitorului sunt eliberate și transpuse cu ajutorul mai multor componente simbolice ce ne înfățișează pas cu pas parcursul acestuia prin viață. Transportul spre reperele „comemorative” este asigurat, printre altele, prin portiera mașinii atât de îndrăgită de figura paternă, televizorul ce redă fărâme din filmul Titanic, fragmente de operă iubite cândva, secvențe din meciuri de fotbal. Interfața melodică înglobează reperele muzicale ale lumii naratorului, precum “Barbie Girl” sau o versiune parodiată a unei melodii aparținând lui Celine Dion. Fața nevăzută a tatălui zace undeva sub anii ce au lăsat în urmă craterele pasiunilor, acum înlocuite cu simțul responsabilizării și frica acută de sărăcie. Dragostea pentru muzică și dans avută de tatăl lui Edouard a fost îngropată, acum trezind în el doar teama de eșec când propriul copil despachetează sfera divertismentului.
Sensibilitatea și vindecarea sunt omniprezente în actuala perspectivă. Suntem purtați alături de familie la mare, în sufrageria acestora, în momentele de cumpănă și absență psihică cauzată de spaimă și bătăi. De la ironie la dezgust, de la dezamăgire la neputință, povestea despre încercarea amputării fără rezultat a aripilor unui copil, spectacolul însumează amintiri cu caracter nostalgic, dar morbid. Purificarea canalelor emoționale ale unor părinți ce au uitat fericirea ajunge acum sarcina propriilor urmași, încercând cu o disperare sufocantă să îndepărteze greutățile purtate pe umerii lor și al aparținătorilor.
Inspirăm disconfort și episoade ce ne macină, expirăm procese de conștientizare și lipsa prejudecăților cu care am avut ghinionul să ne naștem. Însă puterea sustrasă din lipsa fricii în fața vulnerabilității, dorința activă de a ierta și repara, constituie diferența fundamentală dintre noi și cei ce-au fost înaintea noastră. Colajul zdruncinant redat de versatilitatea universului regizoral construit țintește întocmai spre abundență și compoziție, spre multitudine și sațietate. Pahare cu apă depozitate lângă patul tatălui, excesul alimentar din preajma sărbătorilor pentru a nu simți lipsa mijloacelor materiale, falsa impresie a avuției, toate elementele necesare pentru a sesiza neajunsurile. Toate elementele necesare pentru a observa deficiențele organice dintr-o casă din care, în md esențial, a lipsit tandrețea. Vina nu le aparține doar celor ce ne-au purtat pe brațe prin viață; carențele propriei împliniri sunt rezultatul sistemului ce nu caută să acopere lacunele din nivelul de trai. E un sistem ce impune munca până și celor cu dizabilități, umilindu-i și dezumanizându-i. Coloratura politică devine tot mai intensă în scenele de final. “De parcă mai știe cineva cine sunt. Un bărbat adevărat muncește până la sfârșitul vieții”, conchide tatăl indicând falimentul unui sistem.
„Cine l-a ucis pe tata?” rămâne un spectacol subtil, delicat, dar ferm, ce-ți oferă nu doar o poveste, ci și o hartă spre iertare, spre reconciliere, spre ameliorare, spre schimbare, spre diagnostic și, de ce nu, spre vindecare.
Teatrul Metropolis București, „Cine l-a ucis pe tata?”; dramatizare de Mihaela Michailov dupa romanul omonim de Édouard Louis. Regia: Andrei Măjeri. Dramaturgia: Mihaela Michailov. Scenografia: Adrian Balcau. Coregrafia: Andrea Gavriliu. Sound design: Adrian Piciorea. Pregătirea muzicală: Alexandra Stefan. Asistent regie: Alex Mirea. Distribuție: Adelin Tudorache, Alex Iezdimir, Eduard Chimac, Hunor Varga, Iustin Danalache, Vlad Ionut Popescu. Spectacol vizionat în cadrul Zilelor Teatrului „Matei Vișniec” Suceava.
