Cum au rezistat atât de bine în timp clădirile romane, cum ar fi apeductele sau Panteonul din Roma? Această întrebare se află de mult timp în atenția experților.
Cercetătorii americani și europeni cred că au descoperit în sfârșit secretul longevității acestor minuni arhitecturale vechi de 2.000 de ani: betonul care se poate repara singur, potrivit AFP.
În timp ce unele clădiri moderne se dărâmă după doar câteva decenii, cercetătorii speră că descoperirea lor poate contribui la reducerea impactului asupra mediului și a climei al producției de beton, care generează emisii semnificative de gaze cu efect de seră.
Până în prezent, rezistența betonului roman era atribuită unui singur ingredient: cenușa vulcanică din regiunea italiană a Golfului Napoli, care a fost transportată în tot Imperiul Roman pentru a fi folosită în construcții.
De data aceasta, însă, cercetătorii și-au concentrat atenția asupra prezenței unei alte caracteristici: mici bucăți albe și strălucitoare de var, un alt ingredient folosit în proiectarea betonului.
„De când am început să lucrez la betonul roman, am fost mereu fascinat” de prezența acestor piese, a declarat într-un comunicat Admir Masic, coautor al studiului publicat în revista Science Advances și profesor la prestigiosul Massachusetts Institute of Technology (MIT) din SUA. „Ele nu sunt prezente în betonul modern, atunci de ce erau prezente în betonul vechi?”.
Până acum, experții credeau că bucățile mici erau rezultatul unui amestec prost sau al unei materii prime de proastă calitate.
Dar atunci când cercetătorii au folosit tehnici avansate de imagistică pentru a examina betonul unui zid de oraș din Privernum, Italia, au descoperit că micile bucăți albe erau de fapt carbonat de calciu, format la temperaturi foarte ridicate.
Aceștia au ajuns la concluzia că varul nu a fost încorporat (sau nu numai) prin amestecarea cu apă, așa cum se credea anterior, ci sub formă de var viu.
Potrivit cercetătorilor, acest „amestec fierbinte” este cel care conferă acestui beton rezistența sa surprinzătoare.
Într-adevăr, atunci când apar fisuri, apa de ploaie care intră în contact cu betonul produce o soluție saturată de calciu, care se recristalizează apoi în carbonat de calciu, umplând astfel fisurile.
Pentru a testa această ipoteză, echipa de oameni de știință a produs mostre de beton folosind același procedeu, pe care le-a fisurat în mod deliberat și peste care au turnat apă. Rezultatul: după două săptămâni, betonul a fost complet reparat. O altă probă produsă fără var rapid a rămas crăpată.
În viitor, cercetătorii vor să încerce să comercializeze acest beton cu o compoziție modificată.
