Cel mai bătrân preot în activitate din judeţul Suceava împlineşte 91 de ani

La Biserica Martirilor „In Memoriam”, din municipiul Suceava, cu hramul Naşterea Maicii Domnului (locaş situat în spatele Palatului de Justiţie), slujeşte (alături de preoţii Viorel Vîrlan – paroh şi Dumitru Airinei) preotul Laurenţiu Milici. Duminică, 11 ianuarie, părintele Laurenţiu Milici împlineşte 91 de ani, fiind astfel cel mai bătrân preot care slujeşte, duminică de duminică, în vreo biserică din judeţul Suceava. În urmă cu circa 30 de ani, părintele Laurenţiu Milici a ieşit la pensie, dar nu a putut sta departe de Biserică. Pentru că Bisericii i-a dedicat întreaga sa viaţă.

„Râdeţi de mine, ca să ajungeţi ca mine”

Despre părintele Laurenţiu Milici este greu să vorbeşti. Mai ales atunci când vrei să realizezi un material fără ca el să ştie, un material care să reprezinte o surpriză. O surpriză pornită din respectul pe care îl impune celor din jur, din energia pozitivă pe care o transferă tuturor celor în preajma cărora se află, din bucuria pe care o are atunci când oficiază o slujbă, bucurie  pe care o transmite celor din sfântul lăcaş. Părintele Milici nu-şi arată vârsta. La 91 de ani, citeşte fără ochelari şi oficiază slujbe fără să pară afectat de efortul de a sta ore în şir în picioare. Îţi vorbeşte cu dragoste despre familia lui, îţi povesteşte cu bucurie despre întâmplări cu oameni dragi, ale căror nume nu le-a uitat nici după 60 sau 70 de ani, şi găseşte întotdeauna o vorbă bună sau un sfat care să-ţi ofere alinare.

Dar pentru durerea sufletească probabil că nu este leac mai bun decât să-l auzi cântând pe părintele Milici. Cântece vechi, cântece de suflet, cântece despre care nu ştiai că există sau au existat vreodată. Iar după ce asculţi aceste cântece, îţi dai seama, încă o dată, cât de frumoasă şi preţioasă este viaţa. Şi cât de neînsemnate sunt toate problemele mărunte cu care ne confruntăm, care ne afectează zi de zi şi cărora le dăm o importanţă mult mai mare decât ar trebui.

Un astfel de om nu putea să nu aibă şi umor. Iar după ce te face să zâmbeşti, îţi spune imediat cea mai frumoasă urare pe care ţi-o poate face un om ca el: „Râdeţi de mine, ca să ajungeţi ca mine”

 „Am făcut şcoala numai în timp de război”

Din viaţa lui, părintelui Laurenţiu Milici îi place cel mai mult să povestească anii copilăriei, anii petrecuţi la şcoală. Era o perioadă extrem de grea, război, foamete, dar pe care părintele o sintetizează poate şocant pentru noi: „Eu n-am ştiut ce-i greul, prea puţin am ştiut ce-i greul.”

Pentru a vă reda o parte din acei ani ai vieţii părintelui, am apelat la colegul nostru de la Radio Cluj, Vasile Tomoiagă, care a realizat, în 2009, un interviu cu preotul Laurenţiu Milici.

Dacă ar fi să se întoarcă în timp, părintele Laurenţiu Milici ar alege„vremea de demult, de la părinţii şi moşii noştri. Eu n-am ştiut ce-i greul, prea puţin am ştiut ce-i greul… Aveam 13 ani când am intrat la Seminar, iar în 1939 a început războiul. Eram la Seminar la Roman când fugeau polonezii cu nişte camioane lungi de care noi nu mai văzusem. Noi ne uitam cum se refugia lumea în maşini mari, lungi, cu bagaje… Am făcut şcoala numai în timp de război. M-am dus la admitere cu tata îmbrăcaţi tare frumos, în port naţional. Nu eram pregătit, ce ştiam eu? A citi şi a socoti, atât. Dar am reuşit la urma urmei, poate datorită Directorului, care era o figură bună de preot, Gheorghe Vlad, Dumnezeul să-l ierte, care făcuse Seminarul la Ismail şi mi-a dat apoi din însemnările lui de la şcoală, căci ţinea grozav la mine. În fiecare dimineaţă şi seară plângeam de dor de casă. Tare voiam să mă duc acasă, să fac orice, să îngrijesc animale, să rânesc în grajd, să fac orice numai să fiu acasă. Părintele Scarlat Porcescu, Dumnezeu să-l ierte – care a fost Vicarul Mitropoliei de la Iaşi – era pedagog la Seminar şi mă vedea cum plâng, pe pervaz. <De ce te văd toată ziua plângând?> Mi-e dor de casă… El m-a luat şi m-a dus la Cancelarie, acolo erau adunaţi, înainte de a intra profesorii la ore, preoţi, civili şi Directorul în capul mesei. Şi Directorul îmi zice: <Laurenţiu, îţi dăm drumul acasă. Ce-au să zică băieţii din sat? Că n-ai ştiut, că n-ai fost bun, o să râdă de tine…> Eu am stat şi m-am gândit… Tata era tare aspru; eu scriam toată ziua cărţi poştale, să vină să mă ia acasă, dar nu-mi răspundea nimic. Nu ştiu ce gândea tata când primea atâtea cărţi poştale. M-am gândit apoi că n-am ce face, trebuie să rabd şi gata! Şi m-am pus pe învăţat. Intrasem ca solvent, era 7.000 de lei taxa pe an, trebuia să vândă tata două vaci ca să plătească; plus alimente la cantină. M-am gândit la tata, săracul… După primul trimestru am avut note bune şi mi-a dat bursă Directorul. Şi-mi dădea drumul să merg acasă sâmbătă, duminică. Îi aduceam de acasă brânză, smântână şi unt bătut de noi. Opt ani de zile părintele Director a fost îngerul meu.”

 Laurenţiu, du-te acasă, că la voi vin ruşii!”

„În ‘44 primăvara, în martie, înainte cu o zi de Buna Vestire, am plecat acasă. <Laurenţiu, du-te acasă, că la voi vin ruşii!>,mi-a spus Directorul, ştia pentru că avea radio. M-am dus la gară, nu aveam bani, am luat un marfar şi m-am dus acasă. Tata mi-a zis: <Măi băiete, bine c-ai venit că dacă veneau ruşii şi aflau că faci Seminarul, cine ştie unde te duceau! Du-te şi tu repede, că ieri au plecat premilitarii din sat spre Gura Humorului, du-te după dânşii!> Apoi tata, seara, pe întuneric, a făcut dintr-un sac un rucsac, cu o sfoară din fuior, şi mi-a pus acolo o şuncă afumată de la grindă şio cunună de ceapă roşie. Mama făcuse pâine în cuptor, că urma Buna Vestire; mi-a pus o pâine şi cuţitul: <Asta să ai pe drum! Dă-i drumul!> Doi kilometri de acasă până la gara din Todireşti, dar la gară nu mergea nici un tren, era noapte şi viscolea. Părintele Cleopa spunea: <Să nu vă rugaţi niciodată pentru noroc!> Am stat câteva ceasuri în gară tremurând, noroc că tata îmi dăduse sumanul, pe sub care aveam uniforma de Seminar cu numărul 210. Deodată a venit o locomotivă de la Dărmăneşti spre Cacica, a oprit în gară şi m-am rugat de mecanic să mă ia şi pe mine. M-am urcat pe cărbuni şi m-am dat jos la Păltinoasa, dimineaţa. De acolo am plecat pe jos şi i-am ajuns pe premilitari pe la Boroaia. Erau 2.000 de premilitari cu colonelul Despa din Suceava. Am mers apoi zece zile pe jos şi am ajuns la Râmnicu Sărat, în ziua de Paşti. Noaptea am fost la Înviere. Era ziua de 4 aprilie, când americanii au bombardat Bucureştiul şi Ploieştiul. Dimineaţa, oamenii de unde am dormit noi au pus într-o vană ceai şi ne-au dat să bem, lângă prescura de la biserică. Pe la amiază a sunat goarna să mergem la gară. Ne-au urcat în vagoane deschise şi am ajuns seara la Chitila, Bucureşti. Era numai fum, ardeau vagoanele din gară după bombardamente. Am văzut vagoane aruncate peste case.”

 „Nimeni nu plângea, nu se văita, toţi aşteptam să murim”

„Dacă ţi-aş povesti când am venit din armată, militar, în ‘44 iarna. Oamenii veniseră din refugiu şi au stat din primăvară până în toamnă în pădure, la Mitocu Dragomirnei. Mâncau bureţi, rădăcini şi buruiene; oamenii, toţi slăbiţi, au venit toamna acasă, înainte de Crăciun. Nu aveau cu ce se spăla, nu aveau săpun şi toţi cădeau morţi de tifos exantematicşi-am căzut şi eu la pat. După săr
bători m-am ridicat. Tata ne îngrijea pe toţi seara, când venea acasă. El ducea morţii singur la groapă, preoţii erau refugiaţi în Banat, în Oltenia, nu erau veniţi încă după Armistiţiu. Tata mergea de dimineaţă cu carul cu vaci – caii erau luaţi la război – şi lua morţii dintr-un capăt de sat în altul, cu o singură procesie, şi-i îngropa, câte zece pe zi. Îi trecea într-un registru. La mormânt la fiecare zicea <Tatăl nostru>, atât! Oamenii nu aveau scânduri pentru sicriu şi luau din scândurile din gard, de la şură şi făceau sicriu, iar la mormânt o cruciţă de brad subţire, care toate au putrezit peste ani. Nu pot uita că nimeni nu plângea, nu se văita, toţi aşteptam să murim.

Era lipsă mare, nu găseai nimic, era foamete, adevărata criză a fost atunci. Oamenii semănaseră grâul de toamna din ‘43, acum era paiul şi spicul tot negru. Îl coseau, îl îmblăteau pe aria şurii şi-l duceau la moară şi făceau pâine măcinată foarte dulce şi bună. Tata ne aducea acasă pâine din asta de la înmormântări. Aducea pomeni acasă, oamenii tot pregăteau pomană, tradiţia se păstra. Ţin minte că erau nişte ruşi bătrâni, rămaşi după război, cu caii lor. Stăteau prin şuri şi prin grajduri pe la oameni. Noi toţi, fraţii mei şi mama, eram în pat bolnavi. Ruşii veneau la tata, când intrau în casă îşi făceau cruce la icoane şi-i cereau tatii să le dea pâine, că nu aveau ce da la cai. Şi tata le dădea. Când venea tata seara ne doftorea pe noi, ne freca cu oţet, cu usturoi, ne da să bem lapte acru, chişleagşi toţi am scăpat. Tata era aspru, dar când ne îmbolnăveam, aşa de bun era cu noi, ne făcea tot ce putea! A venit apoi un călugăr de la Mănăstirea Sfântul Ioan să facă Boboteaza, că preot nu era. Şi eu, ca Seminarist, m-am ridicat din boală şi m-am dus la Sfinţire; eram tare slab şi, fiind frig, m-a întors boala. Dar apoi mi-am revenit. În ‘45 primăvara trebuia să mă duc la şcoală, să recuperez, că începuse din toamnă. Atunci tata se îmbolnăvise, era căzut la pat de tifos. Când îmi luam rămas bun, întotdeauna sărutam mâna la mama, la tata; mama ne pupa, tata nu, mama mă petrecea o jumătate de drum spre gară. Mamă, da tata nu ne sărută, îi spuneam. <Tata – zicea ea – când dormiţi voi, în somn, atunci vă sărută>. Asprimea lui ne-a prins bine, ne-a învăţat dreptatea. Iar atunci, înainte să plec la şcoală, m-am dus să-mi iau rămas-bun, dar tata nu a vrut să-mi dea mâna. Da de ce, tătuţă? <Măi băiete, să nu fie pentru ultima dată!>, mi-a spus el. Dar pentru jertfa pe care a făcut-o el în acele vremuri, Dumnezeu l-a ridicat apoi din boală”.

 Preot din 1951

Părintele Laurenţiu Milici s-a născut în 11 ianuarie 1924 în satul Soloneţ, comuna Todireşti, Suceava. A făcut Seminarul la Roman, iar între 1945-1949 a urmat Facultatea de Teologie la Suceava (care era refugiată de la Cernăuţi), ultimul an urmându-l la Cluj. A fost hirotonit preot în 1951, la Iaşi, de hramul Sf. Cuvioase Parascheva, de Arhiepiscopul de Iaşi şi Mitropolit al Moldovei, Sebastian Rusan. Preot la Cajvana din 1951, timp de şase ani, apoi din 1957 preot la Ipoteşti, la biserica cu hramul Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil. În prezent, la 91 de ani, slujeşte la Biserica Martirilor „In Memoriam” din Suceava, cu hramul Naşterea Maicii Domnului.

 
„Ţara Fagilor”, revistă editată de tatăl părintelui Laureţiu

Între cele două războaie mondiale, mai precis în 1931-1932, a apărut în satul Soloneţ, comuna Todireşti, judeţul Suceava, prin strădania cantorului bisericesc Constantin Milici, revista de literatură şi folclor „Ţara Fagilor”. Ea îşi propunea să fie un factor de cultură în această zonă a Bucovinei. Constantin Milici nu a ezitat în a face mari sacrificii, materializându-şi în concret pasiunea prin editarea acestei reviste cu periodicitate lunară, intitulată „Ţara Fagilor”. Este singura revistă din Bucovina care avea reşedinţa într-un sat, Soloneţ, în casa unui ţăran autodidact. La primul număr a colaborat ca redactor tânărul ce avea să devină mai târziu corespondent al Academiei Române, scriitorul Eusebiu Camilar.

 

 

 

Sursa: monitorul

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here