despre neseriozitatea terapeutică din lumea suferinței cu ochi mari
Întîmplarea face să fi trecut recent ( fără implicații grave, din fericire ) prin clinica de onco-hematologie a spitalului de copii din Iaşi. Și să am vechea reacție psihologică, involuntară, la vederea micilor pacienți, bolnavi de cancer sau alte boli grele. Asta e, oricît de afurisit par ca autor de texte , mă strînge în spate cînd văd copii suferind atît de tare și atît de vizibil, mai mult decît atunci cînd e vorba de adulți. Și, cu toată jena, recunosc că mi-a fost destul de greu să fac față minutelor în care am trecut pe holurile clinicii ori am stat, ca vizitator, în saloanele cu pacienți.
Așa am înțeles, încă o dată, cît de greu e, psihologic, pentru cei care lucrează în aceste locuri unde suferința extremă și moartea sînt realități zilnice. Și nici n-am vrut să mă gîndesc prea mult la încercările prin care trec micii pacienți, care nici n-au intrat bine în viață, dar deja au văzut porțile întunecate și înspăimîntătoare ale infernului pămîntesc.
De asta m-am bucurat, cumva copchilărește, cînd am văzut cîteva imagini mai neobișnuite, filmate în clinica unde sînt tratați copiii cu cancer : cîțiva artiști italieni, plimbîndu-și pe holul clinicii, printre copiii în pijamale, bufoneria lor muzicală, plină de nostimărie și de tot felul de instrumente, care de care mai amuzant.
,, Ei, și ce mare chestie … ? ,, , ar putea zice vreun contabil scorțos, pentru care într-un spital, mai ales de copii, trebuie să fie doar ordine, liniște și medicamente. Un asemenea întrebător mecanic i-ar putea întreba pe copiii din clinica de onco-hematologie cum li s-a părut vizita bufonilor muzicali. Și apoi i-ar putea întreba și pe medici ce efect au asupra pacienților asemenea întîmplări terapeutice. Pentru un copil chinuit, care adesea crede că a fost părăsit de lume și de orice dumnezeu, zîmbetul adus de niște bufoni străini, care au venit în antecamera infernului pentru el, micul suferind, poate însemna nădejde, nu doar alinare. Iar un doctor adevărat vă poate spune de ce nădejdea ( speranța adică, dacă nu vă plac cuvintele slave și demodate ) e, adesea, un ingredient obligatoriu al vindecârii.
Asta s-a întîmplat, ieri, în clinica de onco-hematologie pediatrică din Iaşi : cîțiva clovni muzicali italieni au spart zidul negru al durerii, chinului și deznădejdii și au adus printre copiii suferinzi lumina caldă a bucuriei și nădejdii. Da, poate că sună patetic, dar poate că ar trebui să vă duceți măcar o dată printre acei copii, ca să înțelegeți despre ce e vorba.
Oamenii de la teatrul pentru copii și tineret din Iaşi au înțeles despre ce e vorba, așa că, în cadrul festivalului internațional organizat de ei, s-au gîndit și la copiii-pacienți la care, uneori sau adesea, nu prea se gîndește multă lume. Sau se gîndește doar în formula ,, medicamente și mîncare ,,.
După cum scrie într-o carte veche și prăfuită, omul nu va trâi numai cu pîine. Întîmplarea de la spitalul de copii ne arată, încă o dată, că nici omul-copil nu se va vindeca numai cu medicamente. Ci și cu bufonii domnului zeu. Nici nu contează care zeu, de unde vine el și ce fel de odăjdii au slujitorii lui. Contează doar că, la liturghia veselă de la spitalul de copii, bufonii au fost medicamentul.
Medicament și lecție : scoateți limba la lume și faceți tumbe mai des. V-ar putea ajuta să suportați mai ușor răul dintotdeauna și de toate felurile. Chiar dacă vă credeți adulți și sănătoși.
Lucian Postu
Lucian Postu este publicist şi consultant politic, PR & media. A fost corespondent BBC şi Radio Europa Liberă , consultant BBC pentru Republica Moldova şi editorialist al mai multor publicaţii. Foloseşte ortografia recomandată de Institutul de Filologie ” Al. Philippide ” din Iaşi, cu excepția cuvîntului ” romîn ” și a derivatelor sale.
