Doi cronicari de cursă (foarte) lungă a avut Iașul teatral al ultimilor 70 de ani. Primul, ale cărui cronici au fost reunite într-un gest de excepțională restaurare de Sorina Bălănescu, este N. Barbu, cele dintâi texte ale sale datând de la începutul anilor 40 și ultimele fiind înregistrate în anii 80. Al doilea este Ștefan Oprea, martor al întâmplărilor de la Naționalul ieșean din 1966 (când e datată prima sa cronică) și până în prezent. E adevărat, a-i compara pe cei doi dincolo de perspectiva constanței ar fi o injustețe pentru Ștefan Oprea, ale cărui cultură și instinct teatrale sunt mult peste cele ale predecesorului. În treacăt fie spus, e diferența dintre un meșteșugar și un artist al cronicii de teatru.
O „boală” incurabilă: dragostea de teatru
Cele două volume apărute recent la Editura Junimea, Vârstele scenei, reunesc cronici, dialoguri, profiluri, recenzii ale unor cărți de teatru semnate de Ștefan Oprea pe parcursul a mai bine de jumătate de veac. Sunt variațiuni pe marginea unei „boli” culturale care, odată luată, nu se mai vindecă: boala de teatru. O „boală” care, la Iași, i-a fost furnizată cronicarului în special de Teatrul Național „Vasile Alecsandri”. Cele peste 1.000 de pagini alcătuiesc, astfel, o imagine de ansamblu, subiectivă, însă foarte fidelă, asupra urcușurilor și coborâșurilor, ondulațiilor teatrale, asupra ritmurilor și vieții de fiecare stagiune a ceea ce, în epocă, era numită Casa lui Alecsandri.
Primul volum, subintitulat „Spectacole, spectacole, spectacole, spectacole”, focalizează strict pe cronici la spectacole vizionate de autor începând, spuneam, cu mijlocul deceniului șapte al secolului trecut (o cronică la „Mătrăguna”, în regia lui Ion Lascăr, 1966, deschide volumul; la polul celălalt, ultima cronică este din 2015, la spectacolul O scrisoare pierdută, regia Mircea Cornișteanu). Călătoria în timp pe care o propune acest volum este fascinantă, cu atât mai mult cu cât onestitatea ghidajului este dincolo de orice bănuială. Ai mereu impresia că te afli într-un muzeu viu al Teatrului ieșean, cu personaje-exponat ce vin și pleacă, intră și ies pe ușile și ferestrele uneia sau alteia dintre cronici. Citind cartea în varianta diacronică propusă de Ștefan Oprea, asiști la evoluția unor cariere, a unor destine artistice, iei pulsul unei istorii ce se refuză încremenirii, observi progresii ale regiei și scenografiei de teatru, înțelegi sau nu rațiunile de construire a repertoriilor de către directori mai mult sau mai puțin inspirați, intuiești pragurile ideologice și estetice.
Mă pot confesa că aici, la Iași, n-am învățat de la nimeni atâta „meserie” cât am învățat de la Ștefan Oprea. Nu atât în anul în care am avut șansa să-mi fie profesor de Teoria dramei (la Departamentul de Teatru al Universității de Arte „George Enescu” Iași), cât din cronicile sale de teatru pe care i le-am citit mereu cu interes. Am învățat (și mi-am asumat-o!) lecția onestității, calitatea de a spune lucrurilor pe nume (indiferent de consecințe), spiritul critic (înțeles în sensul clasic, curat al sintagmei), patima frumoasă (vizibilă în special în cronicile ce vibrează de emoția bucuriei de a fi martor la un spectacol de calitate), rigoarea descripțiilor și, foarte important, precizia diagnosticului. Ștefan Oprea este, cred, unul dintre puținii diagnosticieni autentici din spațiul teatral românesc actual. E o calitate care se naște, desigur, din experiența îndelungată, însă provine și dintr-un instinct pe care îl ai sau nu-l ai. Desigur, există nenumărate discuții despre rolul criticului de teatru, unii interzicându-i să practice diagnoza în arta sa, ca și cum criticul nu ar avea dreptul să spună că un spectacol este prost, ci ar trebui să se limiteze la o descriere cât mai imparțială a spectacolului. Diagnosticele acestea Ștefan Oprea nu le pune, însă, cu brutalitate; adeseori ele sunt subînțelese, decupabile fie dintr-un epitet, fie dintr-o anume amărăciune de fundal, fie din zădărnicia pe care o simți palpând în vreo frază sau în descrierea reținută a unui joc actoricesc. O paradoxală „delicatețe fermă”, frecvent deschisă spre ironie de cea mai bună calitate, aureolează stilul cronicarului ieșean, conștient de vulnerabilitățile sufletești ale actorilor și regizorilor, dar sancționând mereu derapajele estetice, neasumarea rolurilor, neîntâlnirea cu personajul. Iată câteva mostre de „delicatețe fermă” à la Oprea: „Ni s-a părut ușor discutabilă imaginea filmată din final… ca să nu mai vorbim despre inadecvarea secvenței filmate în ansamblul imaginii scenice” (Hardughia, regia Dan Nasta, 1982); „Într-un rol de rezoneur al piesei, Poștașul, Dionisie Vitcu realizează câteva momente de autentică emoție. În general, însă, față de spectacolul de premieră, excelentul actor va găsi cu siguranță căi noi de adâncire a personajului și de mai fermă implicare în contextul scenic” (Familia Tȯt, regia Beke Sandor, 1984); „cu speranța că unele scene de vălmășag (din carnaval, mai ales, dar nu numai), în care replici importante sunt acoperite de zgomotul general, vor fi potolite în reprezentațiile ce urmează, socotim D’ale carnavalului un spectacol reușit…” (D’ale carnavalului, regia Sorana Coroamă-Stanca, 1994) etc.
Arta de a scrie cronică de teatru
Ca structură a cronicii, Ștefan Oprea privilegiază stilul clasic, cu o introducere axată pe elementele de dramaturgie, apoi cu punerea în discuție a regiei, scenografiei și a celorlalte ingrediente spectacologice, încheind cu analiza prestațiilor actoricești și cu o concluzie generală. Pe această osatură, însă, cronicarul jonglează cu cele mai diferite abordări, surprinzându-te cu multiplele metode hermeneutice de care dispune și lăsând un generos spațiu de joc imprevizibilului analitic. Multe din cronicile sale sunt ele însele spectacole în care identifici intrigă, desfășurare acțională, punct culminant și deznodământ. Niciodată Ștefan Oprea nu face paradă de impresionantele-i cunoștințe teatrale, convins fiind că el se află în slujba teatrului și nu invers. Notațiile informative ce integrează textul în opera autorului sau într-un anumit curent literar sunt concise, exact atât cât trebuie pentru a desena un cadru general. Lipsesc eseisticele „ieșiri din decor” (pe care le remarc la atâția alții), divagațiile filosofico-literare, preaplinurile și preamultele. Iată de ce cronicile domniei sale au suplețe, se citesc ușor, îmbogățesc cunoașterea și stârnesc pofta de teatru.
Volumul al doilea („Teme, dialoguri, chipuri, lecturi”) dezvoltă imaginea asupra Naționalului ieșean și asupra istoriei sale. Conține studii (mereu citabile, excelent documentate!), interviuri valoroase, de colecție (precum cele cu Crin Teodorescu, Cătălina Buzoianu, Sorana Coroamă, Mihai Ursachi, Dionisie Vitcu, Val Condurache și alții), portrete ale unor artiști (mulți dintre ei aflați în lumea umbrelor – Anny și Bruno Braesky, Otilia Cazimir, Violeta Popescu, Virginica Bălănescu…), dar și comentarii asupra unor cărți de teatru scrise de ieșeni sau cărți ce au tangență cu Iașul teatral.
Ambele volume, tipărite în condiții impecabile, au câte un index iconografic ce subliniază vizual periplurile teatrale prin care ne invită Ștefan Oprea. Sunt imagini din spectacole, multe dintre ele inedite, din care ne privesc, în alb-negru sau în culori, actori și personaje, oameni și idei. Este o carte pe care orice iubitor sau practician ieșean de teatru ar trebui să o aibă în bibliotecă și să o citească din scoarță în scoarță.
Relația lui Ștefan Oprea cu Teatrul Național Iași a fost și este una complexă. E bazată pe iubire, sinceritate, respect și adevăr. Sunt convins că Ștefan Oprea ar fi putut foarte lesne scrie o carte a amărăciunilor produse, în timp, de actori, regizori, directori, confrați de condei. Din eleganță, n-a făcut-o! A lăsat doar să se întrevadă, pentru cine știe să le observe, câteva din îngândurările sale… Poate și pentru că a refuzat să privească Teatrul dintr-o perspectivă instituțională, îndârjindu-se să identifice în el un simbol, o metaforă, o „livadă de vișini” ce nu trebuie sub nicio formă înstrăinată… E încă una din marile lecții pe care încerc să le învăț de la profesorul Oprea…
