Magda Ursache
Departe de mine intenţia de a fi PR-ul propriilor cărţi, propriul (im)presar literar , dar, cum o invitaţie a Teodorei Stanciu la Radio Trinitas s-a cuvenit onorată, onorându-mă, mi-am permis cîteva gânduri în cheie pro domo, în jurul unui dialog cu Adrian Alui Gheorghe: Supravieţuiri în Post –Moralia, Eikon , 2018, al cărui titlu aparţine intervievantului şi tot lui, iniţiativa.
Doar Sfinxul tace când e întrebat de Om. N-am vrut să tac. În fond şi pe fond, întrebarea bine pusă e mai importantă decât răspunsul, cum ştim de la Mircea Eliade (Parsifal), deşi nu mai place preocuparea sa pentru destinul poporului român. O fi idee reacţionară, legionaroidă? Convingerea sa că “elita românească” e “menită să schimbe sensul istoriei acestui neam” nu este agreată de tupeişti ignoranţi , senin necitiţi, pentru care opera istoricului religiilor e un bagaj incomod.
„Să cugeţi ca un om de acţiune şi să acţionezi ca un cugetător”
Da, întrebarea are proprietăţi cathartice, are rol terapeutic atunci când e bine formulată. Am hotărât , împreună cu Adrian Alui Gheorghe, să încercăm teme diverse, indiferent de context, politic ori de alt fel, chiar în pofida contextului cultural neprielnic, dramatic, tragi-comic, dar care numai normal nu este.
În vremi de cădere (spre a le spune ca Vintilă Horia, forţat la exod), tulburi şi tulburate, s-a dat direcţia – cum o tot repet – spre omul plat, post-religios, post-etnic, post-etic, într-un cuvânt, neobarbar. Ce mai rămâne din homo sapiens dacă dispare homo religiosus? Nu ne mai preocupă invizibilul , ci foarte vizibilul, “fiinţei i s-a preferat nefiinţa” (Berdiaev, Un nou ev mediu), iar transcendenţei, mundanul. Traversăm lumea , cu uitare de sine şi de Dumnezeu, clickând, butonând la automate , noi înşine automate, asediaţi de sloganele publicitare stupide ale canalelor TV. Ni se spune că psihologia omului s-a epuizat, hiperobiectul înlocuind omul.Vine Maşinul!, a strigat Baudrillard. Am găsit undeva, în mass media, o aberaţie incredibilă : cultura deteriorează omul, îi provoacă drame şi traume. Numai că asta se întâmplă când n-o ai şi o afirm cu trimitere la guvernanţi. Câţi n-au contribuit la deşirarea educaţiei! După Mihai Şora ministru la Învăţământ, potopul! Au auzit guvernanţii de Bergson? Cel care spunea: „să cugeţi ca un om de acţiune şi să acţionezi ca un cugetător”. (…)
„Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi umple strachina”. Or noi călcăm în toate străchinile…
Vrem să fim “o ţară cu suflete spălate/ şi puse în ordine pe gard”, cum scria Horia Stamatu? Atunci îl declarăm pe Tristan Tzara mai mare decât Eminescu , preluându-i cu sârg ideea că “numai contrastul ne leagă de trecut”. Aşadar, respectul pentru tradiţie trebuie anihilat, iar preocuparea pentru etnic şi etic trebuie să fie cât mai redusă Previziunea lui Spengler, în care Petru Ursache n-a vrut să creadă, că poporul va fi înlocuit de populaţie, e pe cale să se înfăptuiască. Soluţia? Întoarcerea la rădăcinile amprentate creştin.
În finalul interviului pentru Radio Trinitas, am pus eu – atipic – o întrebare Teodorei Stanciu : De ce n-o fi plăcând up-dataţilor viaţa creştină, familia tradiţională, Biserica ortodoxă? De ce acuză, cum am auzit la un post TV, că ele ştirbesc în esenţă democraţia, orientarea europeană? Distinsa doamnă mi-a răspuns prea uman, prea adevărat, prea frumos, prea bine : fără viaţă creştină ne prăbuşim. Avem nevoie de biserică, de familie tradiţională, ca de aer.
N-aş vrea ca resemnarea, fatalismul civic şi cinic, exact ce le reproşa Cioran românilor, să intre în destinul nostru istoric. Să reacţionăm! De altfel etnosoful a şi spus-o : “Dumnezeu îţi dă ,dar nu-ţi umple strachina”. Or, noi călcăm în toate străchinile. Intelighentia pare cuprinsă de pasivitate, iar “piloţii sunt orbi”.Amnezia e cel mai mare pericol, de aceea , dintre subiectele abordate, cel mai important mi s-a părut a fi rememorarea corectă, ca exerciţiu firesc şi necontrolat de alte şi noi forme de constrângere. Iar restabilirea adevărului , de care avem prea puţină grijă, are ca ţintă dreptatea , clamată în Piaţa Universităţii , postsocialist : „Dreptate, ochii plânşi vor să te vadă!”. Dreptatea obligă!
„Talentul nu e contagios, vă asigur…”
“Literatura subiectivă”, spre a-i spune ca Tudor Vianu memorialisticii, e mult prea subiectivă, iar titlul lui Kant, de la 1797, Despre un pretins drept de a minţi din omenie, pare a fi preluat renunţându-se la omenie, considerată un inconvenient pentru interesul general. Şi câţi nu-şi revendică o disidenţă imaginară , deşi chiar ei au organizat răul social. Cât despre Paul Goma, adevăratul disident, chit că el însuşi refuză termenul şi condiţia, dorind a fi numai scriitor ( ceea ce presupune numaidecât libertate de opinie), rămâne perpetuu “neînzestrat”. Dar, vorba sa : “Sunt român, dar nu de-al vostru”. În alte cuvinte, laş, oportunist, ascultând de ordinul „Taci în front, soldat!”. Şi-a cerut scuze vreunul dintre cei care au hotărât eliminarea sa din Uniunea Scriitorilor, desolidarizându-se de el exact când se afla sub arest şi sub pumni? Spune Steinhardt: „Nu i se poate cere scriitorului să fie un sfânt,dar nici o lepră nu-i este îngăduit să fie”. Iar pneumaticii (cuvântul lui Preda, negat ca moralist) proliferează. Relaţie de chaleur, călduţă măcar, între scriitori? Pe sponci, foarte pe sponci. Ura de breaslă (fostă de clasă ) a atins cote inimaginabile. S-a ajuns la o nemaiîntâmplată beligeranţă a fiecăruia contra tuturora, acest post aducând mai mult rău decât bine. Nu-mi plac prefixele post, neo, trans. Generaţia postpredistă, postbrebanistă , cu un hybris vecin cu insolenţa, se fereşte ca nu cumva să fie contaminată de talentul predecesorilor. Dar talentul nu e contagios, vă asigur. Mai ales când îţi închipui că e suficient, ca să scrii proză, să ai talent la înjurat .
Libertatea de gândire, de opinie , ni s-a părut, mie şi lui Petru Ursache, câştigată după acel Decembrie. N-a fost aşa. Din acest motiv, consider publicistica o datorie civică. Este “bănuţul” meu , cum ar spune Noica, datorat timpului ce ni s-a dat, dar şi istoriei literare. Poate că o fi provocare prea mare să încerci să spui adevărul integral ; ştiu că n-o să îndrept mare lucru, dar mi-ar fi deajuns ca cititorii, câţi or mai fi, să nu rămână indiferenţi. Strig, poate aude cineva şi sper să nu fi strigat într-o peşteră fără ecou sau în pustiu. Găsind publicistica mai vizibilă, am cam lăsat, de-o bucată de vreme, deoparte proza, aşa cum mă mustră Alui. Sau poate că nu i-i dat corcoduşului să facă struguri, ca să-l parafrazez pe Arghezi : „Nu i-e dat morcovului să facă fragi”. Rămân la marginea ficţiunii, care nu se citeşte cum se citeşte foiletonistica. Oricum, aş scrie tot docu-roman, nu click-lit, nu poveşti cu gnomi, cu strigoi, cu vrăjitori (cel mult, cu vrăjitoare securiste) şi nici nu m-aş aventura pe linia fierbinte a prozei.
„Orfanii de carte” și trusa personală de supraviețuire
A treia temă principală a dialogului cu Adrian Alui Gheorghe a fost importanţa modelelor canonice, modelatoare. În răspăr, când sunt atâţia critici tentaţi de up-date-ul devalorizării valorilor înalte, de negarea înaintaşilor. „Orfanii de carte” (mulţumesc, Niculae Gheran!) vor să înainteze decapând, decapând, vânându-i pe predecesori ca pe pokemoni. Nu le mai plac “eternii noştri păzitori ai solului veşnic”, aşa cum i-a numit G. Călinescu, începând cu Marele Nenumit, anonimul care a creat capodoperele literaturii orale. Se umblă la falsificarea ierarhiilor culturale, pe principiul “înlocuitorilor”. În socialism, sorbeam înlocuitori de cafea , la universitate, ascultam înlocuitori de profesori, la vârf, se aflau înlocuitori de oameni de stat… Şi le spun tinerilor derutaţi de noii înlocuitori, defavorizaţi de educaţie, de cultură, de bun simţ, că Borges voia să fie mai repede bătrân , ca să nu mai treacă prin tot soiul de încercări neonorabile.
În trusa mea de supravieţuire, loc important ocupă memoria modelelor; în partitura lui Adrian Alui Gheorghe, modelele sale, cele mai multe comune cu ale mele, începând cu arhimandritul Iustin Pârvu , care n-a lăsat, până la capătul existenţei pământene, grija schitului , dar şi a României.
Dialogul cu Alui n-a fost făcut şi tipărit la Editura Eikon de florile mărului. Ce-i drept, am mai pierdut amiciţii, simpatii… El, din cauza mea; eu, din a lui. Dar îl cred pe poet: „Când ştii să pierzi e semn c-ai câştigat “(Mircea Ciobanu). Cineva mi-a reproşat că sunt prea viscerală , ajungând cu lectura la cazul Goma ; alţii au intrat în dezacord cu lecturile complice din Breban, din Cezar Ivănescu, din Gheorghe Grigurcu, din Radu Mareş, din DRP, din MHS… Mi s-a reproşat că dau toate numele, fără să ezit, ale celor ştiuţi ca infiltraţi în partide, acoperiţi în presă…Le-a mai abreviat Alui, ca în privinţa lui N. Cr., curat murdar, coane Fănică! sau ca doctor univ, prin efracţie, N. B.
Da, recunosc, mai răspund cu mânie la mânie (mânia e liberă acum , chiar prea), dar nu cu nedreptate. După Marcu Ascetul : “Nimeni nu e atât de bun şi de milos ca Domnul, dar nici El nu iartă pe cel ce nu se pocăieşte.” Aţi auzit vreun torţionar
căindu-se, vreun lampadofor proletcultist să-şi ceară iertare? Căinţa vindecă ? Da, dar numai dacă te căieşti. Nu dacă îţi laşi barbă de mucenic, tip Dincă –Te- Leagă, şi-ţi publici false jurnale ca să-ţi albeşti biografia.
„Magda U. c’est moi!”
S-a întâmplat ca Alui şi cu mine să mai intrăm în dezacord , venind vorba de Ne jugez pas!. Aici ne-am mai despărţit, că tot sunt la modă despărţirile. Nu sunt de părere să punem vina pe umerii sistemului (vină colectivă) şi nu pe indivizii creaţi de sistem, care au aplicat cu îndârjire doctrina. L-am sfătuit , de pildă, să nu scrie într-o revistă a dinozaurilor comunişti şi mi-a dat dreptate după ce l-au cenzurat, pe stil vechi. Ne-am mai contrazis, dar ne-am şi ajutat unul pe altul în argumentare, aşa încât Adrian a putut exclama: „Magda U. c’est moi!”, iar eu , de mai multe ori : “Alui c’est moi !”Şi eu, şi interlocutorul meu credem în virtutea comunicării , de la comunicare la cuminecare putând fi un pas. În ce mă priveşte , îi ocolesc pe internetonţi. Reţeaua de socializare Yahoo mă duce cu gândul la personajele negative din Călătoriile lui Gulliver de Jonathan Swift, Yahoos fiind lacomi, nu prea deştepţi, înapoiaţi. Admit că asocierea mea e nedreaptă, dar mă sparie gândul că pe Bulevardul TV e prea mare înghesuială şi că ar putea să dispară de pe hartă Calea Gutenberg. Ne-ar lăsa mai săraci cu o civilizaţie: a lecturii.
