Călin Ciobotari
Dacă anul trecut, la Festivalul Național de Teatru, marele meu câștig de spectator a fost Pasărea Retro se lovește de bloc și cade pe acoperișul fierbinte (Compania Tompa Miklȯs, Teatrul Național Târgu Mureș, regia Radu Afrim), anul acesta am avut șansa să-i revăd pe excelenții actori maghiari într-o nouă producție semnată de Afrim, Beție, pe un text al unuia dintre cei mai importanți dramaturgi ruși ai momentului, Ivan Vîrîpaev.
Este petrecerea de burlaci ținută în magazinul părinților vegetarieni ai viitorului mire, acolo unde un grup de prieteni ai acestuia ajung personaje ale uneia dintre acele beții de pomină cu care cei mai mulți dintre noi au avut de-a face măcar o dată în viață. Componența grupului e alcătuită din reprezentanți ai clasei de mijloc europene. Mai toți sunt de vârstă mijlocie, alcătuind ceea ce se numește o generație. Concret, ni se propune o micro-lume cu caracter reprezentativ pentru un anumit segment – esențial, ce-i drept – al societății.
Beția în care avansează toți acești oameni face posibilă, paradoxal, revenirea lor cu picioarele pe pământ (la propriu, scena fiind acoperită cu un strat subțire de pământ, material scenic pe care Afrim l-a mai folosit, cu alte mize și cu alte efecte, în Năpasta). Alcoolul face posibile discuții, trăiri și formularea unor întrebări profunde despre existență de care, în starea de luciditate, omul contemporan este străin. Beția dezvăluie traume sociale, neîmpliniri, viduri personale potențând o meditație împleticită, dar adâncă asupra unor teme precum iubirea, șoapta lui Dumnezeu din sufletul omului, moartea, raporturile cu sine, boala, înstrăinarea. Lucrătorul din domeniul bancar, directorul Festivalului Internațional de Film, prostituata și toți ceilalți trăiesc o formă stranie de catharsis, colectivă și personală, prin abdicarea de la normele și rigorile realului cotidian. Realitatea, filtrată prin alcool, se deformează (oglinzile la care apelează Radu Afrim intensifică impresia aceasta), însă deformarea face posibil accesul la un tulburător și enigmatic nivel ontologic al personajelor. Foarte bine ancorat în filosofare poetică de indiscutabilă calitate, textul sondează diferitele forme de ratare, subliniind ipocrizia, capacitatea de a se înșela pe sine și pe ceilalți, abilitatea pe care și-a dezvoltat-o omul acestui secol de a evita tot ceea ce este cu adevărat important. Spectacolul, dincolo de învelișurile de comic, înșelătoare straturi de scene și situații rizibile, operează cu un existențialism grav și pune în discuție crizele acute prin care trec nu doar (anti)eroii de pe scenă, ci și noi, spectatorii acestei țări europene, acestei culturi europene, dependenți de un anumit mod de a fi și de a gândi, îngropați în prejudecăți și în glamour-filosofări prefabricate.
Cum spuneam, Afrim operează cu două planuri. Primul – o cascadă de întâmplări de un comic nebun, cu personaje minunat definite, implicate în felurite situații și relații pe care le generează starea de beție. Realismul cu care joacă ebrietateatrupa de la Târgu Mureș este cu totul și cu totul remarcabil. Există tot atâtea forme de beție câte personaje apar în scenă, o diversitate copleșitoare de manifestări corporale și mentale, detalii atent studiate care articulează plastic personaje absolut memorabile. Dintr-o anumită perspectivă, spectacolul este și un studiu asupra personajului alcoolizat, fiind oricând citabil într-un eseu despre actorie și corporalitate. Nu e deloc simplu să joci beția timp de trei ore fără să creezi monotonie și repetitivitate. Din acest punct de vedere, Afrim creează o adevărată matematică a „variabilelor” scenice, legate prin songuri de inimă albastră (muzica acestui spectacol – Kásler Magda (voce), Kostyak Marton (contrabas) și Boros Csaba (pian) – creează dependență la propriu) și printr-o serie de imagini ce rămân mult timp pe retină: sticlele goale ce poartă în ele crini, secvența finală a Christului gol și lovit de cancer, spălat pe picioare de o Maria Magdalena a timpului nostru, scena corpurilor ce conțin în ele sigiliul unei răstigniri și atâtea altele.
Un alt plan al spectacolului revendică seriozitate a receptării; Beție aduce cu sine și modelul unei nopți walpurgice, cu exhibări ale simțurilor, cu exorcizarea unor demoni interiori veniți din iadurile rebranduite ale prezentului. Râsul îngheață sau, în cel mai bun caz, devine surâs amar al înțelegerii despre ceea ce am devenit. Un spectacol foarte puternic, cu o trupă pe care ajungi să o iubești necondiționat.
Teatrul Naţional din Târgu Mureş- BEŢIE de Ivan Vîrîpaev; Traducerea în limba maghiară: Kozma András;Traducerea în limba română: Raluca Rădulescu; Regia: Radu Afrim; Decoruri: Bartha József; Costume: Moldován Orsolya; Muzica: Boros Csaba; Coregrafia: Dabóczi Dávid; Asistent regie şi dramaturgie: Szabó Réka; Video: Sebesi Sándor; Cu: Kádár Noémi (Marta), Gáspárik Attila (Mark), Nagy Dorottya (Magda), Bokor Barna (Laurenz), Kovács Botond (Gustav), B. Fülöp Erzsébet (Dora); Galló Ernö (Karl), Berekméri Katalin (Laura), László Csaba (Max), Moldován Orsolya (Rosa), P. Béres Ildiko (Linda),Simon Boglárka Katalin (Biborka), Kádár L. Gellert (Rudolf), Bartha László Zsolt (Mathias),Varga Balász (Gabriel),Ruszuly Ervin (Un bărbat); Cântece: Kásler Magda (voce), Kostyák Márton (contrabas), Boros Csaba (pian). Spectacol vizionat în FNT 2018, 24 octombrie.
