Florin Leonte
romanul Sunt o babă comunistă a cunoscut o nouă punere în scenă, de data asta la Teatrul Național Timișoara @ parte din echipa care a lucrat la proiect este ieșeană
La finele săptămânii trecute, la Teatrul Național Timișoara a avut loc premiera spectacolului Sunt o babă comunistă, în fapt o dramatizare realizată de Călin Ciobotari pe romanul omonim al lui Dan Lungu, a cărui primă ediție a fost scoasă la Editura Polirom în 2007. Din proiect au făcut parte și alți ieșeni. În primul rând, regizoarea Antonella Cornici, secondată de Andrei Cozlac, semnatarul concepției video a spectacolului. O altă moldoveancă implicată în montarea bănățeană este coregrafa Victoria Bucun, angajată a Teatrului „Mihai Eminescu” din Botoșani. Spectacolul a beneficiat de o garnitură actoricească alcătuită din cei mai în formă actori timișoreni: Claudia Ieremia, Ion Rizea, Roberta Popa Ionescu, Matei Chioariu, Iuliana Crăescu, Călin Stanciu jr., Doru Iosif, Ana Maria Cojocaru și alții.
„Există destui oameni tineri care gândesc ca niște babe comuniste”
Într-un interviu publicat în caietul de sală al spectacolului, regizoarea Antonella Cornici face câteva referiri asupra actualității unei teme precum cea a raportării la comunism, indicând și o serie de experiențe furnizate de lucrul propriu-zis la proiect.
De ce este nostalgia după Epoca de aur un subiect care merită explorat la 30 de ani după căderea comunismului?
Cred că poate peste 50 de ani se va epuiza cu adevărat această nostalgie. Atâta timp cât încă mai sunt generații întregi care au prins acele vremuri și care astăzi nu-și găsesc locul în democrație, nu reușesc să se integreze, care nu înțeleg, nu pot sau nu vor să înțeleagă libertatea, această nostalgie va continua să existe. Bunicii mei îmi povesteau despre perioada războiului, despre foametea și mizeria pe care au îndurat-o. Cred ă va mai dura ceva până când comunismul va fi istorie, și nu nostalgie, până va fi doar o poveste de demult, ca poveștile despre foametea și mizeria din război pe care mi le spuneau bunicii, iar mie mi se păreau de neimaginat.
Cum ai ales să abordezi romanul lui Dan Lungu pentru transpunerea scenică?
Lucrez cu Călin Ciobotari de ceva timp, acesta este al optulea spectacol la care colaborăm. Deci chimia funcționează. Când e vorba despre adaptare, scenariu după un roman sau dramatizare, primul pas este o perioadă de discuții, întrebări, de documentare. Apoi decidem împreună ceea ce este mai ofertant pentru acel text, ca el să devină spectacol. În cazul romanului Sunt o babă comunistă au existat mai multe variante de scenariu. Toate au avut la bază acest format de emisiune TV care treptat s-a schimbat, s-a reinventat. În text au apărut și alte personaje. Călina scris și a rescris. În final, cred că varianta plasării scenariului într-un studio de televiziune e și cea mai bună pentru ceea ce vrem să transmitem, pentru că mi se pare cea mai ancorată la vremurile de azi și la nostalgia pentru comunism.
Baba ta comunistă nu e chiar babă. Spune asta ceva despre România anului 2019?
Da, nu e „babă”, nici nu am vrut să fie. Personajul romanului are altă vârstă decât actrița din spectacol, dar ce înțelegem de fapt prin „babă comunistă”? Personal, mi se pare că există destui oameni tineri care gândesc ca niște „babe comuniste”. Am cunoscut tineri care nu au trăit acea perioadă, nici nu erau născuți atunci și totuși unii dintre ei regretă comunismul. E absurd! Cum să regreți ceea ce nu ai cunoscut, ceea ce nu ai trăit!?
În privința modului de lucru cu actorii, care sunt cerințele mai speciale pe care le impune tema spectacolului?
Unii dintre actorii din distribuție au trăit acele vremuri din plin, alții s-au născut după Revoluție. Așa că la începutul repetițiilor am discutat mult. A fost nevoie să împărtășim întâmplări din perioada comunistă, să ne documentăm, să privim imagini, filmulețe. A fost o perioadă extraordinară, așa ne-am cunoscut unii pe alții, așa ne-am apropiat. Nici nu știam că în distribuția spectacolului am actori care la Revoluție au fost chiar acolo, în piață, sau care făceau armata pe atunci. Din toate aceste povești ale lor, cu siguranță s-ar mai putea scrie un scenariu, poate unul cu mai puține nostalgii.
Ai vreo nostalgie?
Da, am! Comunismul înseamnă și eu la școală, eu copil, eu adolescentă. Comunismul înseamnă și vremurile când părinții erau tineri. Comunismul înseamnă și vremurile când aveam încă bunici. Comunismul înseamnă și ziua când m-am îndrăgostit pentru prima oară. Asta este nostalgia mea! În rest, sunt multe lucruri pe care din păcate nu le voi putea uita. Asta deși am avut o copilărie fericită și lipsită de griji. Numai părinții mei știu cum au reușit să mi-o ofere. Și le mulțumesc. Așa că spectacolul acesta este și pentru ei.
Nostalgia ca reprezentare a viitorului
Din punctul de vedere al autorului romanului, Dan Lungu, esența poveștii sale ține de nostalgie și de fațetele pe care nostalgia le poate lua: „Nostalgia este un sentiment etern uman, iar uneori, iată, se poate atașa de un sistem politic. Pe mine m-a intrigat și interesat o specie particulară de nostalgie, pe care am catalogat-o drept paradoxală: nostalgia după un sistem dictatorial. Nu e ușor de înțeles cum o persoană care și-a trăit mai toată viața într-un regim de austeritate și restrângere a drepturilor fundamentale poate ajunge să-l regrete după prăbușirea acestuia. Asta am încercat să elucidez în Sunt o babă comunistă”. În mod curios, sociologic vorbind, nostalgia, spune Dan Lungu, de data asta și în calitate de sociolog, este legată nu doar de trecut, ci și de viitor: „E un sentiment care s-a bucurat de destulă aderență socială și care a fost exploatat în mai multe rânduri de alegeri, un sentiment a cărui intensitate, din ce am observat, crește și descrește odată cu condițiile de trai și cu modul în care oamenii percep viitorul și propriul lor rol în societatea care se construiește. E un sentiment care nu e legat doar de idealizarea unor fapte ale trecutului, ci și de reprezentarea viitorului. În opinia mea, el încă nu și-a jucat până la capăt rolul pe scena socio-politică românească”.
„O neliniștitoare temă a identității”
„Cred că meritul major al unor cărți precum cea a lui Dan Lungu ține de setul de interogații pe care ni le generează într-un plan adânc personal. Este comunismul un capitol cu adevărat închis sau, vrem – nu vrem, îl purtăm după noi/ în noi ca pe o umbră ce ne însoțește pretutindeni? Ne putem lepăda de propria istorie ca de o haină care s-a pătat ori care s-a tocit pe la coate și se cere înlocuită?! Putem să ne plasăm într-un „afară” al istoriei, sau, din contra, rămânem captivi în tot ceea ce am fost în diferitele epoci pe care, esențial, le conținem încă?!”, a subliniat Călin Ciobotari, autorul dramatizării. Din câte spune acesta, intenția nu a fost realizarea unui anumit profil al personajului, ci, din contra, plasarea lui într-o zonă a incertitudinilor. „Lucrând pe textul lui Dan Lungu am avut o singură mare preocupare: aceea de a nu altera în vreun fel neutralitatea morală a personajului principal, altfel spus, de a nu face din Baba comunistă un personaj pozitiv sau negativ, (prea) simpatic sau (prea) antipatic. Cumva, cred că trebuie să decidem pe cont propriu ce răspundem la întrebarea: cât de familiară ne este, totuși, această babă? În funcție de răspunsul pe care îl dăm – nu public, ci în intimitate – decidem asupra tipului de relație culturală, emoțională, genetică pe care noi înșine îl întreținem cu comunismul. Dincolo de pojghița de voie bună și umor, dincolo de „călduțul” privirilor peste umăr și de sentimentul turistic al revizitării trecutului, romanul și, sper eu, adaptarea lui scenică operează cu o temă neliniștitoare a identității. Cine sunt eu?, se întreabă bulversată Emilia Apostoaie. Dar noi, noi cine suntem?!…”, a precizat Ciobotari. Judecând după reacția publicului la cele trei reprezentații de până acum, se estimează că spectacolul va avea o viață lungă, suscitând interesul, deopotrivă, celor care au trăit în comunism, dar și celor pentru care comunismul nu este altceva decât o filă de istorie.
