Călin Ciobotari
Se spune adeseori în teatru că dramaturgul nu va reuși să-și monteze propriul text fără să nu facă o serie de compromisuri care, în cele din urmă, într-o formă sau alta, vor afecta spectacolul final. Nimic mai neadevărat dacă e să ne ghidăm după recenta premieră de la Teatrul „Fani Tardini” Galați, „Acasă la tata”, de Mimi Brănescu în regia lui… Mimi Brănescu. M-am întâlnit în trecut de câteva ori cu acest text, ultima oară la Naționalul ieșean, însă niciodată nu mi s-a revelat valoarea sa reală atât de intens ca acum, când chiar autorul său și-a asumat direcția de scenă.
Nota generală a spectacolului rezultat aș așeza-o sub semnul simplității și al unei călduri umane ce face ca spectatorul să își depășească condiția de observator, integrându-se într-un acasălărgit ce îl privește în egală măsură și îl obligă să își proiecteze propriile chestionări asupra acestui termen atât de problematic, atât de relativiza(n)t. Personajul central, Robert, în impecabila interpretare a lui Radu Horghidan, devine un fel de purtător de cuvânt al nostru, al tuturor celor care caută în zadar ceva ce nu mai e, un gol, o absență, fie că îl definim pe acasă ca pe un spațiu concret, localizabil, sau ca pe o stare de spirit ce rătăcește între noi și cei ce am fost cândva. Sensibilitatea cu care actorul gălățean abordează rolul, poezia difuză pe care o așază în personaj, legitimându-i condiția oficială de „poet”, dar și o predispoziție spre întrebări și rănire, asigură încă de la început un flux de emoție ce va însoți povestea până la final. Pe fondul acesta, umorul textului lui Brănescu atinge un nivel superior; e un umor ce ne face să râdem într-un anumit fel, cu o complicitate afectivă, cu tandrețe, cu înțelegere nesfârșită pentru acești oameni ce se caută pe sine, pândiți de ratare, de neîmplinire, de singurătate.
Regia nu complică în niciun fel lucrurile, ci lasă povestea și actorii să respire în ritmuri firești, ce se nasc de la sine din situații clar conturate în succesiune fluentă, asemenea vieții. Nu există personaj cu care să nu empatizăm, poate și pentru că, în felul lor, fiecare are dreptatea și adevărul lui. Întoarcerea acasă a lui Robert, întâlnirea cu trecutul și cu ființele umane ce încă populează acest trecut, intersecția cu felurite adevăruri mai mult sau mai puțin convenabile, exasperarea în fața neputinței de a clarifica ceva în mod definitiv, iubirea și, totodată, frica de viață – toate acestea sunt etajat structurate într-un spectacol ce te însoțește și după ce, oficial, se termină.
În aceeași cheie a simplității, scenografia (semnată de Ionuț Vișan) pariază pe decoruri naturaliste în care predomină lemnul, materie ce influențează decisiv modul cum percepem și receptăm scena. Copaci în mărime naturală, covor de frunze pe care lumina (lighting design de Șerban Ionescu) se așază cumva pastelat, garduri care, redispuse, compun și recompun spații diferite, fie că vorbim despre curtea casei părintești, cea a fostei iubite, Paul, cea a magazinului sătesc și așa mai departe. Totul e exterior, natura reală dublează natura umană, ruralul, atât cât a mai rămas din el, încă își etalează resturile de paradis pierdut și inutil. Schimbările de plan sunt acompaniate de muzica celor de la Vank; se produce un anume efect retro ce ne amintește că piesa aceasta pe care o vedem înscenată e una aproape „clasicizată” (prima montare datează din 2009, piesa depășind condiția de „unică folosință” ce caracterizează mare parte din dramaturgia contemporană românească și fiind pusă în scenă în repetate rânduri).
Succesul spectacolului vine în special din modul în care actorii își asumă dramaturgia. Rezultă personaje-bijuterie, „oameni” în carne și oase, nu abstractizări teatrale, ființe pe care te bucuri să le cunoști și să le recunoști. În Tatăl, Florin Toma reușește o serie de performanțe interpretative, culminând cu scenele din final, când dramatismul personajului atinge cote foarte înalte și când punem la îndoială tot ceea ce credeam că știm despre el. Relația scenică Florin Toma – Radu Horghidan e un spectacol în sine; foarte fin reglată, cu fluctuații de sens, cu accente inteligent așezate, cu lansări și încasări de replică, cu alternanțe de ritm, în egală măsură o relație fizică, psihologică și spirituală, ne copleșește prin bogăția și tandrețea ei violentă. Un personaj memorabil e, apoi, Profesorul Plesnea, într-o compoziție impecabil condusă de Vlad Ajder, personaj de ale cărui intrări în scenă nu te mai saturi. Și Vlad și Răzvan Clopoțel (în rolul prietenului din copilărie, Petrică) dezvoltă acele „beții lucide” atât de dificile, dar și atât de relevante pentru nefericirile unor oameni care, simultan, trăiesc și doar se fac că trăiesc. Privindu-i am avut din nou, ca și în montarea ieșeană de altă factură a lui Claudiu Goga, un intens sentiment de cehovianism; e ceva somnambulic în acești oameni care parcă își vorbesc din interiorul unui vis. Oana Mogoș în rolul Paulei propune un personaj în care derizoriului bufetarei îi este contrapus tragismul real al unei femei profund nefericită; Paula poartă cu sine visarea, generozitățile ei sunt veritabile, iar risipa de sine pentru ceilalți tinde spre infinit. Alte două personaje diversifică și mai mult fațetele feminității: Elena Anghel e soția-mamă, înșelată, devotată și disperată; Cristina Uja Neagu e femeia matură care a ajuns la câteva concluzii amare și care își contemplă traumele cu o anumită înțelepciune.
Merita, cred, un alt final acest spectacol atât de puternic. Stelele ce se aprind în înaltul scenei, în aplauzele publicului, au ceva artificial, decorativ, rece și fără nicio legătură cu atât de pulsatil-organica lume pe care, timp de două ore, am locuit-o împreună cu personajele.
Teatrul „Fani Tardini” Galați – Acasă la tata, de Mimi Brănescu. Regia: Mimi Brănescu. Asistent regie: Theodor Crețu. Scenografie: Ionuț Vișan. Lighting design: Șerban Ionescu. Cu: Radu Horghidan, Răzvan Clopoțel, Oana Mogoș, Florin Toma, Cristina Uja Neagu, Elena Anghel, Vlad Ajder. Spectacol vizionat la Casa de Cultură a Studenților Galați în data de 7 decembrie 2024.
