Luana Popa
Regizorul Alain Timár a propus o aventură. O aventură teatrală. Atât actorilor cât şi publicului, fie el sucevean, român sau francez. Pentru că da, aventura va continua în Franţa, la Avignon, unde ai noştri vor spune povestea Occident Express tuturor celor care vor fi prezenţi în sala de spectacol în timpul festivalului. Şi da, o vor spune în franceză, dar emoţiile se vor simţi într-o limbă universală, cea a trăirilor umane.
Alain Timár, despre „Occident Express”: „Recurgând la metafora unui tren de lux care nu mai circulă (este vorba despre celebrul Orient-Express) autorul ne vorbeşte despre fantasmele celor care, în Estul Europei, nu fac decât să se gândească la «minunile» Vestului. Ah, Occidentul şi democraţia sa împlinită! Acest Eldorado atât de râvnit! Cu tandreţe şi cu umor, Matei Vişniec ne propune o galerie de personaje care ard de dorinţa de a pleca, de a gusta din abundenţa occidentală, de a profita de societatea de consum, de a trăi în sfârşit (măcar o dată în viaţa lor) extazul libertăţii şi al reuşitei. Piesa «Occident Express» este de asemenea o călătorie iniţiatică în sens invers, în lumea Balcanilor (atât de departe, de necunoscută şi nu prea iubită), o radiografie lucidă a capitalismului sălbatic care a înlocuit în Est utopia comunistă. Această piesă mai este, nu în ultimul rînd, şi o reflecţie privind dificila apropiere dintre cele două Europe separate de o jumătate de secol de istorie frământată.”
Autoironie, comic, dramatic, se împletesc, curg organic şi firesc din scenă în scenă până la replica finală.
Spectatorii îşi ocupă locurile în scenă. Se închide cortina, delimitându-se spaţiul scenei de sală. Am urcat în acest tren imaginar, şi aşteptăm să se pună în mişcare. Ne imaginăm destinaţia sau aşteptăm să ni se dezvăluie. O bătaie într-o uşă. Apare cineva, apoi altcineva şi încă cineva. Trei actori. Cer permisiunea să intre. Se opresc în faţa noastră. Şi în faţa spaţiului delimitat – un pătrat care va deveni pe rând un loc specific într-o poveste: o gară pustie şi prăfuită, o bază militară americană, un sat cu case goale aproape terminate, un vagon, un câmp etc. Locuri reale sau plăsmuite ce se vor construi din valize, cuvinte, sunet, emoţie şi imaginar.
O parte din mine a rămas în gara aceea sau gara părăsită şi prăfuită a rămas în mine, cu ea, bătrânul orb, fata (nepoata) şi Vasile. Răbdarea, afecţiunea, complicitatea şi implicarea într-un joc, într-un vis care doar aşa mai poate fi împlinit. Un joc care relevă dureri şi frustrări, frânturi de istorie care au strivit destine, un joc în care speranţa e singurul activator şi totodată scopul final. Au atras spectatorii în acest joc şi prin aceasta i-au transformat, când în personaje care aşteaptă la rândul lor trecerea trenului atât de încărcat de semnificaţii, când în călători la ferestrele acestuia, privind cele trei siluete pe peronul gării.
Scena cu „fata îmbrăcată astfel încât să trădeze o anumită meserie” în faţa bazei militare americane este tulburătoare mai ales prin interpretarea Cristinei Florea, care transformă un personaj schematic într-o avalanşă de trăiri profunde, care-şi povesteşte întreaga dramă din câteva gesturi – reflexe ale unor dramatice prăbuşiri interioare, priviri pline de suferinţă şi resemnare din spatele rujului roşu şi a insistenţei în a-şi îndeplini treaba sub privirile dure şi ameninţătoare ale proxenetului. O madonă sacrificată ale cărei vise se zbat muribund, umbre ale unor dorinţe ce par din ce în ce mai îndepărtate şi care par că se sting cu explodarea fiecărui balon colorat. Dramatismul scenei este amplificat de opţiunea regizorală în care cel care translează în franceză replicile pe care Cristina Florea le spune în română devine ulterior proxenetul ei. O relaţie puternică şi tensionată cu un abuzator care cunoaşte foarte bine situaţia victimei, subliniind suplimentar dezechilibrul de putere.
Dincolo de text, spectacolul devine o metaforă a aşteptării, a aşteptării plecării, a plecării, a aşteptării întoarcerii, a întoarcerii. Aşteptarea, răbdarea, speranţa a ceva mai bun, a ceva care să dea sens unei vieţi chinuite, care să dea sens unor dorinţe amânate.
Intermezzo-urile care dau voce caselor neterminate dau voce de fapt tuturor lucrurilor rămase în urmă şi proiectate într-un viitor mai bun. Casele construite ca un vis de care proprietarii se vor bucura poate la pensie, sau le vor lăsa copiilor care vorbesc româna cu accent italian, spaniol, francez devin simbolurile unor deziderate care poate nu se vor împlini niciodată. Rămase în grija bătrânilor şi a câinilor care le păzesc cu sfinţenie golul, la rândul lor îşi pierd speranţa şi sensul de a fi. Dorul de casă, de acasă, se suplineşte prin fotografii şi apeluri telefonice cu video, unde chipul bătrânei mame încadrat de un cireş în floare stârneşte un întreg vârtej emoţional. Cursul natural al vieţii se desfăşoară indiferent de plecări şi întoarceri. Acasă e acolo departe unde cireşul înfloreşte şi aşteaptă să fie cules. Noi ne luăm rădăcinile în spinare şi le transformăm în aripi. Zburăm în căutarea unui loc mai bun cu gândul la întoarcere. Cei care nu mai pot să zboare îşi transformă aripile în rădăcini, deschid ochii orbi şi văd lumea prin ochii celor care au zburat.
„Occident Express” devine un spectacol despre oameni, depăşind graniţele Europei de Est şi intrând pe un tărâm universal al umanităţii. Visurile şi dorinţele, nevoia de a le îndeplini, orice formă ar lua ele, nu au nevoie de traducere. Celula de detenţie a migranţilor şi-a schimbat sensul, din cel fizic într-unul metaforic, teama de autoritate şi de abuz nu vine doar din exterior, ci din ce în ce mai des din interior, din modul în care ne raportăm la noi şi la lume, la noi şi dezideratele noastre, la noi şi fricile noastre. O purtăm în noi, cu toate instrumentele ei de tortură, cu toate barierele şi obstacolele pe care le imaginăm.
„Occident Express” vorbeşte despre frontiere, dar sensul se lărgeşte depăşind frontierele fizice dintre state şi sugerând frontierele psihologice dintre oameni indiferent de naţionalitate, identitate.
„Occident Express” a fost un pariu cu limba franceză şi cu abilităţile actorilor de a construi universuri credibile într-o altă limbă decât cea maternă. Regia şi limba franceză, şi implicarea actorilor şi construirea unei relaţii între aceştia şi textul în limba franceză, inserţiile despre cuvântul Întoarcere (“Cabaretul cuvintelor”, de Matei Vişniec), au creat o nouă dimensiune textului, o dimensiune universală, umană, care depăşeşte localizarea spaţială.
Trei actori şi multe personaje înghesuite în cele trei valize care-i însoţesc. Personaje şi fragmente de viaţă tulburătoare. O valiză pentru mai multe vieţi. O valiză în care, pe lângă măşti cară visuri, speranţe, poveşti de viaţă, împliniri şi neîmpliniri.
„Stăm cu toţii unii lîngă alţii, aşezaţi pe valizele noastre, şi privim în aceeaşi direcţie.”
Teatrul Municipal „Matei Vişniec” Suceava – Occident Express de Matei Vișniec. Regia: Alain Timár. Scenografie și light design: Sebastian Rațiu. Asistent regie: Antonia Mihăilescu. Regie tehnică: Cătălin Rodenciuc Cu: Cristina Florea, Cătălin Ștefan Mîndru, Horia Andrei Butnaru
