În urma unui parteneriat dintre Asociația Compania FaPt și Apollonia Tv, regizorul Bobi Pricop a fost prezent la Iași pentru un dialog despre cele două spectacole pe care le-a făcut în perioada pandemiei (Exeunt și Live), despre noile limbaje teatrale, dar și despre cum modifică aceste experiențe parte din ceea ce știam sau credeam că este teatrul…
Călin Ciobotari: Au existat, în toată această perioadă pandemică, două tipuri de atitudine: una pasivă, a celor care au așteptat și așteaptă, și una activă, a celor care au preferat să reacționeze aproape ostentativ în fața crizei. Ce te-a determinat să îți asumi această a doua poziționare? Că puteai să stai bine merci, relaxat, pe Netflix…
Bobi Pricop: Nu știu dacă a fost ostentativ. Mai degrabă vine dintr-o istorie foarte personală. După ce am avut o activitate intensă în ultimii ani, s-a întâmplat ca în 2019, ba chiar în a doua jumătate a anului 2018, să am o activitate redusă. Unele proiecte s-au amânat, altele s-au anulat. Au fost acele probleme cu bugetele întârziate și cu programe manageriale care au trebuit să se replieze. Așa se face că în 2019 nu am avut niciun proiect până în luna decembrie. Nu mi-am dorit această pauză; a venit cumva șocant peste mine, mi-a dat de gândit în raport cu meseria. A fost, ce-i drept, și o perioadă în care am citit foarte mult, am văzut multe filme. Am organizat și Festivalul Theatre Networking Talents, la Teatrul Național din Craiova, dedicat tinerilor regizori. Au mai fost spectacole lectură, plus alte proiecte, dar ceea ce îmi place cel mai mult, munca la scenă pentru un spectacol care să aibă și premieră, nu s-a întâmplat. Abia în decembrie am început producția la spectacolul Radio de la Naționalul craiovean…
C.C.: Un spectacol cu presă foarte bună și cu Sorin Leoveanu nominalizat la Premiile UNITER pentru cel mai bun actor în rol principal.
B.P.: Mi-a făcut plăcere să-l lucrez. Am și avut mult timp la dispoziție. Am lucrat cu extraordinarul scenograf bulgar Nikola Toromanov, cu care îmi doresc să mai colaborez. Având atât de mult timp la dispoziție, când am început repetițiile aveam decorul la scenă. A fost o perioadă scurtă, dar intensă de repetiții, trei-patru săptămâni. A fost o reîntâlnire benefică pentru trupa de la Craiova care își dă concursul pe aceste roluri mici, dar puternice.
C.C.: A fost prima oară când lucrai cu Sorin Leoveanu…
B.P.: Așa este! Ne mai propusesem un proiect, de dimensiuni mai mici, cu lecturi în spații publice, dar și un alt proiect cu Micul prinț la planetariul din Craiova, ocazii cu care ne-am descoperit unul pe altul și ne-am dorit să lucrăm împreună. Sorin este un actor remarcabil cu care îmi doresc să colaborez cât mai des.
„O întrebare puternică și periculoasă…”
C.C.: Ai mai lucrat peste iarnă și la București…
B.P.: Da, Begginers, la Teatrul Național București, dar și Work. No Travel, la Replika. Îmi reintrasem cumva în mână, eram foarte fericit. În luna martie avusesem ambele premiere. Am plecat la Teatrul Național Sibiu pentru a începe repetițiile la ceea ce avea să fie spectacolul
Live, un proiect despre care știam că se va scrie pe parcursul repetițiilor.
C.C.: Începuse deja să se prefigureze blocajul pandemic.
B.P.: Da… Am petrecut o săptămână în Sibiu, așteptând să vedem dacă putem sau nu începe repetițiile. Nimeni nu știa ce urmează să se întâmple. Speram că vom găsi totuși o soluție. Organizația Mondială a Sănătății a informat că ne confruntăm cu o pandemie la nivel global și, brusc, totul s-a complicat. S-a instituit lockdown-ul și a trebuit să renunțăm pe moment la proiect. Nu era doar atât: pentru 2020 aveam pregătite multe proiecte, atât de multe încât aproape se suprapuneau unele dintre ele. Șocul meu a fost major!
C.C.: Ai suspendat totul…
B.P.: Nici nu-mi puteam asuma perioada asta ca pe o vacanță. Avusesem această vacanță în 2019, nu voiam o alta. A intervenit o întrebare majoră: dacă am avut o perioadă liberă și urmează o nouă perioadă liberă, eu ce vreau să mai fac ca regizor, ca om? O întrebare puternică și periculoasă, mai ales că nu cred că teatrul trebuie să se adapteze atât de brusc noii realități.
C.C.: Primele reacții ale teatrelor au fost de a căuta prin arhive spectacole de altădată pe care să le ofere ca o compensație pentru inactivitatea din prezent.
B.P.: Pentru mine asta a fost o experiență dură, ușor jenantă. Nu pot nici acum să mă uit la spectacole filmate. Se difuzau atât de multe spectacole filmate prost, cu o calitate a sunetului înfiorătoare… Mi se părea că ideea aceasta e atât de greșită încât oameni care nu au mers la teatru nici nu o vor face de acum încolo. Dacă publicul înțelege că acesta e teatrul, o filmare îndoielnică pusă la dispoziția lui gratuit, nu mai are nicio legătură cu mine, nu mai vreau să fac asta. Am început să verific dacă ceea ce facem noi ca actori, regizori, oameni de teatru s-ar putea transfera în online.
C.C.: Am zice într-un nou limbaj, deși nu este un limbaj absolut nou. În ultimii ani au mai existat exersări ale acestor formule.
B.P.: Clar! Să ne gândim doar la proiectele de la Rimini Protokoll și la multe alte adaptări la zona digitală de dinainte de pandemie.
C.C.: Un semnal îl dăduse și Lepage, cu Hamletul acela uimitor…
B.P.: Exact, cu afluxul acela de tehnică adus pe scenă. Alte proiecții nu au mai avut de-a face cu raportul clasic dintre scenă și sală.
„De ce să nu pun eu mâna pe telefon și să vorbesc cu toți managerii de proiect cu care trebuia să lucrez în 2020?!”
C.C.: Primul proiect teatral românesc din perioada pandemiei a fost Exeunt, făcut de tine la Reactorul din Cluj. Hai să vorbim despre acel episod care ne-a tulburat pe toți, într-o mai mică sau mai mare măsură. A plecat de la tine ideea aceasta sau de la cei de la Reactor?
B.P.: Deși teatrele își făceau programările pentru luna aprilie, în mine se întărea convingerea că avea să fie un blocaj de lungă durată. De ce să nu pun eu mâna pe telefon și să vorbesc cu toți managerii de proiect cu care trebuia să lucrez în 2020?! Mă interesa să aflu cine era dispus să diseminăm în online această cercetare pe care urma să o întreprindem. Primul răspuns entuziast a venit din partea Reactorului clujean, unde urma să lucrez în septembrie-octombrie în programul lor „Postuman. Abordări performative”…
C.C.: Program cu un titlu deja relevant…
B.P.: Da, ne ajuta destul de mult. Reacția promptă a colegilor de la Reactor mi-a dat foarte mult curaj. Nu m-am mai uitat la știri, nu mi-am mai pus întrebări, și m-am concentrat pe lucrul cu o echipă restrânsă, de șase performeri. Alegerea lor a ținut cont și de un aspect de natură socială: s-a optat pentru cei care nu mai aveau alte contracte care să le asigure venituri în acea perioadă.
C.C.: Repetițiile urmau să se țină numai în online?
B.P.: Eram în lockdown, nu aveam voie să ieșim din casă. Ne confruntam cu niște restricții foarte dure, dar și cu panica, mult mai mare ca acum, de a nu ne îmbolnăvi.
C.C.: Erai familiarizat cu platformele video pentru comunicare? Le-ai mai folosit în trecut?
B.P.: Niciodată pentru repetiții. Doar în plan personal, pentru a ține legătura cu oameni apropiați mie, aflați la mari distanțe. Și asta doar atunci când era absolut necesar. A fost așadar o noutate absolută. În primul rând ca lucru. Ne-am trezit aruncați fără niciun fel de repere în aceste întâlniri online. O cooptasem pe Lavinia Braniște ca dramaturg, pe Dan Basu din zona de arte plastice și videoart. Ușor, ușor am început să ne dăm teme, să verificăm ce se poate și ce nu se poate face.
C.C.: Din exteriorul Exeunt-ului nu puțini erau cei care așteptau cu interes să vadă ce scoateți. Ni se părea la acel moment că ar trebui să fie și un statement, o formă de disidență.
B.P.: Noi nu aveam percepția aceasta, eram încapsulați.
C.C.: E un melanj foarte interesant între răceala tehnologiei și a limbajului în care ne vorbiți acolo și un anumit tip de căldură umană despre care aș vrea să știu dacă ai plantat-o tu în spectacol sau a venit de la sine.
B.P.: Cred că a venit de la sine. Mulți dintre noi eram însingurați, o singurătate… alienantă, fără orizont.
C.C.: Postumanul nu putea pleda decât pentru umanitate, ca în finalul Exeunt-ului.
B.P.: Am ajuns acolo, într-adevăr. Ieșirea din case, de la final, a avut legătură și cu parcursul repetițiilor. A existat un moment în care am simțit că nu mai avem ce să mai căutăm. Ce să mai facem cu o lampă, cu un ecran, cu un televizor?
C.C.: Simțeați că intrați într-o zonă de artificialitate?
B.P.: Clar! Limitați tehnologic, constrânși ca buget… La finalul Exeunt-ului, ieșeam din case și făceam acel drum spre teatru, spre locul în care ne practicam meseria. Era interzis să ieșim, iar când a apărut tema aceasta a fost super-emoționant pentru noi toți, emoție care, cred, se simte și în spectacol. Toată lumea și-a făcut declarații false…
C.C.: Așadar Exeunt are și o latură contravențional-penală… (râdem)
B.P.: De gherilă… Între timp venise primăvara, înfloriseră copacii, lumea se schimbase și abia atunci toate exercițiile, toate temele pe care le inițiasem au început să se coaguleze. O lună jumătate fusese un laborator fără o direcție clară, situație care pe mine mă bucura – îmi place necunoscutul -, însă pe performeri îi frustra. Cel mai complicat era că trebuia să renunțăm la toate formulele clasice de a lucra unii cu alții, de a da indicații la scenă și așa mai departe. Singura formulă viabilă ni s-a părut cea cu teme lucrate de fiecare în parte.
C.C.: În esență, funcția regizorului rămâne aceeași?
B.P.: E foarte dificil de răspuns. A fost singurul proiect în care am lucrat total de la distanță. Abia în ultima săptămână am putut să pun niște detalii la punct, să mut o cameră, să fac niște schimbări în spațiu…
C.C.: Ați avut și asistență tehnică, cineva specializat?
B.P.: Sunt doi artiști, Răzvan Rusu și Dan Basu, care au venit cu zona lor de experiență și de căutare. A fost problematic, însă, pentru toată lumea… Cum să pui laolaltă 12 feed-uri de la telefoane și laptopuri, cum să facem un montaj din ele, cum să punem tot felul de efecte…
C.C.: Reacțiile cum au fost?
B.P.: Singurele pe care le-am experimentat pe viu au fost cele de la Tiff, când spectacolul a fost prezentat cu public. A fost extraordinar, cu atât mai mult cu cât puteam, după mult timp, să văd un grup de oameni privind un produs artistic. La momentul premieri, însă, era atât de dur și de complicat ceea ce trăiam cu toții, încât era dificil să ai un raport obiectiv. Îți trebuie o anumită distanță pentru a evalua spectacolul care încă mai funcționează ca un trigger emoțional pentru acea perioadă atât de dificilă.
C.C.: Rămâne, crezi, un spectacol document? Ai încercat să dai și această dimensiune spectacolului?
B.P.: Sigur! Sunt zeci de ore de material care n-a intra în spectacol. Au fost înregistrate și toate întâlnirile noastre. Din acele bruturi cu siguranță se poate face un film. Există și momentele noastre de panică, dar și acel episod drag mie din repetiții în care am făcut o cină comună. Fiecare în casa lui, din Cluj, București, Baia Mare, Elveția, a gătit, cu procesul gătirii filmat, și a cinat împreună cu ceilalți.
