361 milioane de lei era suma calculată, în 1987, ca fiind lipsă în contabilitatea CUG. Suma era de neimaginat, putându-se construi un cartier întreg cu aceşti bani. De fapt se umflau cifrele, se făceau raportări fictive ca să iasă planul cincinal. Una dintre cele mai misterioase episoade din anii comunismului, care deconspira minciuna generalizată.
Toată conducerea CUG, arestată la prima oră a dimineţii! Acesta a fost un şoc pe care muncitorii de-acolo nu-l mai trăiseră. Cei patru directori, care conduceau peste 12.000 de angajaţi, au fost scoşi din sediul central al combinatului cu mâinile la spate, prinse în cătuşe, băgaţi în Dacii negre şi depuşi în beciurile Miliţiei din Copou. Scena, de neimaginat, i-a speriat pe martori. Se întâmpla pe 6 ianuarie 1987 şi a rămas una dintre cele mai misterioase episoade din istoria Iaşului.
Nu exista să vină Ceauşescu la Iaşi şi să nu viziteze CUG. Era mândria lui.
Trei nopţi, ţinuţi la beci
Lotul arestaţilor era cuprins din:
– Mircea Ştef, director general
– Constantin Cojocaru, inginer-şef
– Radu Grigoriu, şef Producţie
– Titus Humă, şef Serviciu Plan
Fapta imputată era de o grozăvie nemaiauzită în economia socialistă: o diferenţă de 361 milioane de lei între producţia raportată şi cea realizată efectiv. Nu se pronunţa cuvântul prejudiciu, pentru că suma era uriaşă, prea mare pentru a putea fi furată. Cu aceşti bani construiai, pe vremea aceea, un cartier întreg, cu mii de apartamente.
Abia în dimineaţa de 10 ianuarie, după trei nopţi în care cei patru au fost lăsaţi în arestul Miliţiei, prim-secretarul judeţului Iaşi, Neculai Ibănescu, anunţa oficial Comitetul Executiv al Consiliului Popular Judeţean, nota fiind descoperită de 7EST în arhivele de la Biblioteca Universitară: „Ca urmare a neefectuării corecturilor lună de lună şi ca urmare a analizei efectuată sâmbătă în prezenţa tovarăşului Ion Dincă, constatându-se fapte foarte grave, conducerea CUG a fost arestată”.
9.800 milioane lei au fost stornate în urma anchetei. Valoarea era uriaşă şi readucea la realitate performanţa economică a CUG-ului
Raportări fictive
Ce se întâmplase? CUG avea planuri cincinale, ca toată industria, şi nu reuşea să producă şi să vândă pe cât erau normele impuse de Partid. „Deja apăruseră problemele cu materia primă, creşteau costurile, nu găseai desfacere, ajungeai să vinzi sub preţul de cost”, a explicat Paul Neamţu, cel care la acea vreme era inginer la CUG, aflat în imediata proximitate a conducerii. Ulterior, avea să devină şef al Serviciului Export de la Fortus, iar apoi să-şi deschidă propria afacere, Moldrom, care se ocupa de comerţul cu minereuri.
La CUG se lucra cu contabilitate dublă: una se raporta la Institutul de Statistică şi alta la minister, condus cu mână de fier de partidul unic. „Se raporta producţie mai mare, pentru că în anii ’80 raportările fictive erau la ordinea zilei. Turnai o piesă imensă care trebuia terminată în patru luni. O raportai vândută în numai două luni şi apoi treceai alta ca fiind făcută şi tot înregistrai în avans vânzările”, explică Paul Neamţu.
Turnarea unei piese putea dura şi un an de zile. Raportai că e gata în numai 6 luni şi apărea ca vândută
Nu erau bani de salarii
Problema a fost că s-a sărit calul la suma care nu mai corespundea realităţii, era prea mult chiar şi pentru activiştii care menţineau o stare de marasm asupra economiei. „CUG avea foarte mulţi muncitori şi erau riscuri mari să nu mai primeşti bani de salarii. Era deja greu cu producţia, economia gâfâia, se trimiteau oamenii în şomaj tehnic, iar directorii de la Iaşi au forţat ca să se poată da salariile”, mai spune fostul inginer de la Fortus.
Se făceau înţegeri cu beneficiarii, dacă erau de la Intern, aceştia semnau că a recepţionat marfa, dar încheiau procese-verbale fictive, de custodie, prin care spuneau că lăsau produsele în depozitele CUG încă o perioadă.
Pentru istorie, scandalul este extrem de important pentru că a demonstrat că la vârful statului, până la familia Ceauşescu, se ştia că economia stă pe cifre inventate, că totul era o minciună. „Dincă era prim vice-prim ministru, avea acelaşi grad ca Elena Ceauşescu, ei erau aproape egali ca influenţă. Dacă el ştia, atunci ştia şi Tovarăşa. N-am dovezi dacă ştia şi Ceauşescu…”, mai punctează Paul Neamţu.
Iertaţi la mustaţă
Cei patru directori n-au păţit grav până la urmă. Umilinţa maximă a fost să-i scoată cu cătuşele din combinat şi să-i ţină trei zile şi trei nopţi la beci, în condiţii drastice. Apoi, i-au transferat la un penitenciar-spital de pe Valea Prahovei, unde au stat o lună şi jumătate. Constantin Cojocaru, întors apoi în combinat, povestea că mâncarea era foarte bună, primeau pachete de-acasă şi se puteau plimba prin grădină.
Pentru că erau specialişti foarte buni, toţi patru au revenit uşor-uşor în posturi de conducere. Pedeapsa lor a fost degradarea, dar după o perioadă Mircea Ştef a revenit ca director la Nicolina, Cojocaru a ajuns director general la CUG, iar ceilalţi doi au avansat şi ei.
„Dincă era periculos tare. Le-au făcut percheziţii acasă, pe ilicit, le-au căutat conturile şi n-au găsit nimic în afara veniturilor normale pe care le aveau. Dacă îi găseau cu avere, probabil că îi şi împuşcau. Dar aşa n-au făcut niciun prejudiciu real”, încheie povestea fostul inginer Paul Neamţu.
“N-a mai rămas nimic de făcut la Fortus. E mort, chiar şi să producă ceva ar fi un dezastru. La ce tehnologie au, ar avea nişte costuri imense.” Paul Neamţu, fost şef de Export la Fortus
Colosul industriei ieşene
Despre Fortus sau CUG – Combinatul de Utilaj Greu, aşa cum era cunoscut în Epoca de Aur, se spune că a fost cea mai mare investiţie făcută vreodată la Iaşi. În perioada comunistă a fost unul dintre marile combinate ale ţării. Statul comunist a investit 16 miliarde de lei pentru ridicarea colosului.
Marfa cea mai preţioasă scoasă din CUG Iaşi era tancul. Aveau comenzi din China, Egipt sau Olanda pentru containere, mori, vagoane siderurgice, diverse alte zeci de componente pentru maşini-unelte. Pentru CUG au apărut chiar şi două cartiere care să-i cazeze muncitorii: Nicolina şi Poitiers.
Între 1990 şi 1992, combinatul s-a susţinut financiar din contractele semnate în timpul regimului comunist. Din 1993 au început disponibilizările. Iniţial, cei care erau concediaţi primeau câte 240 de milioane de lei vechi pentru o afacere. În 1995 mai existau doar 4.000 de angajaţi la Fortus, iar în
1998 în combinat au rămas mai puţin de 2.500 de muncitori.
