Gheorghe Cîrstian
„MARY: Vă recit atunci o poezie, de-acord? E o poezie care se intitulează Focul şi am dedicat-o căpitanului.
Focul
Candelabrele strălucesc în pădure O piatră ia foc Castelul ia foc Pădurea ia foc Bărbaţii iau foc Femeile iau foc Păsările iau foc Peştii iau foc Apa ia foc Cerul ia foc Cenuşa ia foc
Fumul ia foc Focul ia foc Totul ia foc Ia foc, ia foc.”
Textul dramatic deschis experimentării, deci jocului până la marginile anulării lui, acesta este textul căutat de regizori. În fapt, un astfel de text este și valoros estetic. E și cazul piesei lui Ionesco: „Cântăreața cheală” se deschide spontan ideii noi de reprezentare pe scenă – autenticitatea reprezentării asumând toate riscurile, inclusiv riscul denaturării acelei interpretări comune, canonice, de care nici teatrul, ca orice artă, nu e scutit.
O formulă regizorală originală, cu un grad mare de emoție, ne propune regizorul Alex Bogdan. Ce face regizorul cu spectacolul lui e să ne ofere o interpretare în cheie tragică, deci cu momente grele de emoție, a poveștii din textul lui Ionesco. Degenerarea ființei umane & a relațiilor dintre semeni e urmată de apocalipsă: un autodafé ca soluție salvatoare, nimicirea prin foc la propriu a lumii acesteia, care și-a pierdut un dar neprețuit, al comunicării de la om la om.
Poezia lui Mary, menajera crudă (e bătălie între sensurile adjectivului), dar și aliata copiilor (o invenție a regizorului – ca personaje, cei doi copii n-au replici, ei doar traduc mai bine manifestările de un absurd plin de tragism al părinților lor), și ei cruzi (e și mai evidentă aici lupta sensurilor), reiau, poezia lui Mary adresată căpitanului de pompieri mi se pare esențială pentru înțelegerea interpretării în cheie tragică a piesei: e un foarte frumos poem, așteptat să fie găsit în orice volum din poezia de astăzi. Dacă limbajul din relațiile interumane s-a uniformizat, s-a schematizat, s-a redus, ca și gesturile dintre oameni, la formule standardizate, detectabile într-un cod de bare, soluția, uluitoarea & paradoxala soluție de salvare a omenirii e poezia, focul ei purificator: dacă nici poezia nu este o soluție, atunci nu mai este nicio scăpare, să ia foc lumea, totul să ia foc.
Originală a fost și soluția tehnică folosită de regizor, e drept teribil de solicitantă pentru actori, mai ales pentru Diana Lazăr (Mary) & Răzvan Bănuț (căpitanul de pompieri): o bolgie, o pivniță cvasinecunoscută, aflată sub camera soților Smith (Cătălin Ștefan Mîndru & Clara Popadiuc), familie de englezi perfect antrenată pentru absurdul vieții, la care vin în vizită soții Martin, altă familie de englezi, la fel de antrenată, un fel de compartiment infernal (la propriu) în care intră & din care ies târându-se ca șerpii cele două personaje.
Jocul actorilor e de aplaudat cu asupra de măsură. Cătălin Ștefan Mîndru & Clara Popadiuc fac un tur de forță: rolul soților Smith, adevărate păpuși mecanice, îi solicită la maximum, le cere efort verbal & fizic înzecit, în contextul metamorfozelor uluitoare, generate de convențiile sociale. Soți insensibili, părinți insensibili, gazde insensibile, stăpâni insensibili, o covârșitoare acumulare de insensibilități, pe care actorii trebuie să o etaleze (sau, dimpotrivă, să o ascundă) public printr-o mobilizare excesivă & de durată, de care cei doi actori se achită remarcabil.
Le stau alături Cosmin Panaite & Delu Lucaci în rolul soților Martin, alte păpuși mecanice, dar cu alte forme de manifestare, în aceeași gamă tragică a absurdului existenței. Mai mult, soții Martin “joacă” în deplasare (cei doi musafiri trebuie să facă față și terorii suferinței gazdelor), sunt oaspeții așteptați/neașteptați insensibili, care trăiesc dureros povestea redescoperirii, preț de o clipă, a unei călătorii într-un tramvai numit dorință: excelentă prestația celor doi actori, difuzată cu talentul recunoscut spectatorilor.
Mary & căpitanul de pompieri alcătuiesc un alt cuplu, neoficializat, neformalizat, neosificat încă, trăind micile lor aventuri cu filme & rachiu cu lapte. Diana Lazăr joacă foarte bine rolul “menajerei fără menajamente”, atractivă mai ales fiindcă e liberă în a-și alege partenerul de distracție, care poate spune ce e de spus, poveștile ei (cum e și poezia Focul, dedicată căpitanului de pompieri) expunând fulgurații de sensibilitate (vezi și relația cu cei doi copii ai soților Smith, pe care pare că-i înțelege), intermitențe ale vieții firești, cu bunele & cu relele ei, opuse împietririi fără speranță a celor două cupluri. Rolul căpitanului de pompieri, jucat ireproșabil de actorul Răzvan Bănuț, mi se pare a fi unul dintre pariurile asumate curajos de regizorul spectacolului: căpitanul de pompieri (mai) este, într-o lume postumană & postlimbaj, un om sensibil, caracterizat (atât cât se mai poate sau cât i se mai permite – vezi scena teribilă a acoperirii cu cremă colorată a feței căpitanului, o încercare de ștergere a chipului preauman al acestuia) de sinceritate & bunătate. E acest pompier, dacă nu exagerez în interpretare, un prinț Mîșkin al zilelor noastre, idiotul (dostoievskian) care se încăpățânează să caute & să stingă focul (cât de mic) din case & de sub case, care altfel ar cuprinde (și cuprinde, din păcate) lumea întreagă, reprezentată fidel de cele două cupluri.
Finalul spectacolului, gândit astfel de regizor, în deplină armonie cu teza spectacolului, se îndepărtează de cel marcat de Ionesco, autorul piesei: nu reluarea interșanjabilă (în piesă, soții Martin iau locul… englezesc al soților Smith) a agoniei unei lumi care nu mai comunică, precum o păpușă mecanică din care iese obsedant același strigăt pervertit, ci pieirea la propriu a reprezentanților acelei lumi. Mary & căpitanul de pompieri, alături de cei doi copii, se salvează: alegerea regizorului insinuează ideea (să-i zicem scânteia – adică lumina) unei minime speranțe. Se poate ca și autorul să-și fi dorit un astfel de final.
Aplauze și pentru cei doi actori în devenire, copiii Răzvan Bocăneț și Tamara Ioana Ursache. O situație de efect, găsită și exploatată cum nu se poate mai bine de regizorul spectacolului. Cei doi copii sunt, în piesă, copia încă imperfectă (adică, vreau să spun, valoroasă) a părinților lor: din nefericire, prin cei doi copii, regizorul spectacolului ne dă și o veste înfricoșătoare, anume că virusul se insinuează perfid, dar implacabil și la copii. Orice asemănare cu situația pandemică de astăzi e (sic!) pur întâmplătoare.
Coloana sonoră este, de asemenea, originală. Lăudabilă atragerea muzicianului Mischa Blanos (pe care l-am cunoscut la sfârșitul spectacolului & l-am felicitate pentru muzica spectacolului) în acest proiect teatral: se adeverește încă o data că sunetele (reverberate) ale pianului clasic pot întrece, în marcarea, mai ales, a senzației de suferință interioară sonoritățile muzicii electronice supersofisticate (& decibelizate).
De apreciat scenografia realizată de Tudor Prodan: o cameră expusă din trei părți privirilor spectatorilor, un singur perete, din dantelă, cu o ușă pe mijloc. Prin glisarea sus-jos a tavanului ucigaș, dantela peretelui devine horbota care acoperă la final chipurile împietrite definitiv, deci moarte la propriu, nu doar ca limbaj, ale celor două cupluri.
Sunet bun, lumini bine centrate. Costumație aleasă cu atenție, pe potriva tipologiei personajelor. De pildă, costumul cazon șifonat al căpitanului de pompieri vine la pachet cu diadema de plastic (tot cazonă) purtată de menajera Mary.
În toate, spectacolul cu piesa “Cântăreața cheală” de Eugène Ionesco, în regia lui Alex Bogdan, este un imens (& așteptat) succes. La final, totul ia foc – emoția spectatorilor e și ea în flăcări.
***
Teatrul municipal “Matei Vișniec” Suceava, “Cântăreața cheală” de Eugène Ionesco.
Regia: Alex Bogdan. Scenografia: Tudor Prodan. Muzica originală: Mischa Blanos. Distribuția: Clara Popadiuc, Delu Lucaci, Diana Lazăr, Cătălin Ştefan Mîndru, Cosmin Panaite, Răzvan Bănuț, copiii Răzvan Bocăneț și Tamara Ioana Ursache
