Nominalizată la cel mai important premiu pentru debut din România, Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” – Opus Primum de la Botoșani, Antonia Mihăilescu, autoare a volumului de versuri „note din secolul kitsch”, vorbește în interviul de mai jos despre relația ei cu poezia, despre legăturile misterioase dintre poezie și teatru, despre sine și despre lume… (Antonia Dumitraș)
Antonia Dumitraș: Ca sa începem cu o mică introducere în subiect, aș vrea să-mi spui care este sentimentul atunci când afli că poeziile tale sunt apreciate, nominalizate și chiar câștigătoare la concursuri de poezie?
Antonia Mihăilescu: Provocările stimulează. Mă gândesc că nu trebuie să te oprești din scris, să rămâi implicat în tot ceea ce ți se oferă, pentru că va veni momentul în care imaginația nu-ți va mai putea permite să înaintezi. Îmi e frică de momentul în care fantezia va fi îngrădită în propriile ei clișee. Atunci nevoia de autodepășire va fi vitală. Ei bine, abia aici apare marea provocare.
„Îmi place să scriu despre ceea ce văd, să creez lumi noi tastând cuvinte”
A.D.: Consideri că obținerea Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” – Opus Primum de la Botoșani ar putea reprezenta o ambiționare pe viitor?
A.M.: Premiul Eminescu – Opus Primum e râvnit de orice debutant, e cel mai important premiu pentru debutanți din România. De-a lungul timpului a fost obținut de tineri poeți foarte talentați, să menționez doar numele Anastasiei Gavrilovici, premianta de anul trecut. Din păcate, între premianți sunt și poeți care n-au mai confirmat, s-au retras, de care nu s-a mai auzit. Cred însă că depinde de fiecare ce drum va alege, cum vor evolua lucrurile după obținerea premiului. În ce mă privește, eu sunt nominalizată, sunt pe lista scurtă, dar premiul nu e în mâinile mele. De visat, visăm cu toții…
A.D.: Care este primul lucru pe care îl vei face, dacă vei obține acest premiu?
A.M.: Oh, asta e o întrebare tare haioasă. Sincer? Nu cred că voi câștiga. Oricum, repet, prezența pe lista scurtă a fost o adevărată bucurie. Aproape aș zice că numai o dată în viață ți se poate întâmpla asta. Dacă se va întâmpla, o să plâng de bucurie, asta o să fac. Apoi, mă apuc iar de scris, ca să-mi asigur Opera Omnia.
A.D.: O întrebare pe cât de simplă pe atât de complicată: „de ce scrii poezie”?
A.M.: Am citit de curând un articol despre „Terapie prin poezie”. Ideea în sine e foarte tare. Poate că ăsta e și răspunsul, deși nu aș garanta. Îmi place să scriu despre ceea ce văd, să creez lumi noi tastând cuvinte. Iar la final vine golul liniștit care chiar te face să crezi că te-ai eliberat. Terapie prin poezie, aparent.
A.D.: Dacă ar fi să alegi o reacţie sau o stare a corpului (tremurat, durere, greață, frisoane, amorțeală, energie, extaz, calm, fericire, neliniște etc.) pentru a exprima ceea ce ți se întâmplă în momentul de față, care ar fi aceea sau acelea?
A.M.: Hehe, e clar că avem de-a face cu un cocktail. Vom pune mai întâi fericirea (pentru că „note din secolul kitsch” a ajuns pe lista scurtă), apoi vom picura puțină neliniște. Hm, cred că aș avea nevoie și de niște calm, dar nu cred că mai am de unde.
„E tulburătoare ideea că mesajul tău chiar poate pătrunde în intimitatea gândurilor unor oameni necunoscuți”
A.D.: Există o parte a ta care se simte neînțeleasă? Dacă da, te rog să ne explici care este aceea.
A.M.: Cred cu tărie că în fiecare există părți ascunse, neînțelese. Uneori sunt atât de bine protejate de subconștient, încât nu le vom resimți niciodată conștient. E fain când întâlnești oameni care îți fac inima de ciocolată topită în mod inconștient (sau nu). Așa s-a întâmplat cu cei din Casa de Poezie Light of ink de la Suceava, coordonată de Cîrsti (aka domnul profesor Gheorghe Cîrstian). Știi, acolo au fost momente în care chiar m-am simțit înțeleasă.
A.D.: Știind că ești studentă în anul doi la Facultatea de Teatru din Iași, secția regie, aș vrea să știu dacă poezia a avut o influență în luarea acestei decizii?
A.M.: Nu m-am gândit vreodată că voi da la teatru. Dar long short story, da, poezia a avut cea mai mare influență. Prin clasa a IX-a am avut primele tentative de scris. Era o perioadă plină&faină, începeam să descopăr poeții contemporani precum Dan Sociu, Radu Vancu sau Claudiu Komartin, proza lui Cărtărescu and so on. Plus poezia poetelor, Ioana Nicolae sau Svetlana Cîrstean sau Andra Rotaru, care m-a fermecat. După aceea, lucrurile au curs aproape de la sine. Am făcut cunoștință cu proful Cîrstian, care mi-a împrumutat cărți, mi-a recomandat filme, tot tacâmul. Ceva s-a întâmplat cu poezia la un moment dat. Începusem să am ideea asta de a forma lumi noi. Inițial erau doar imagini derulate filmic, una după alta. Apoi au apărut și „personajele”. Am încercat să scriu teatru, destul de împiedicat. Dar am realizat că nu mă mulțumesc cu atât, că vreau să văd în fața mea acele lumi, oamenii acelei lumi. Așa că am dat la regie.
A.D.: Cu toate că reprezintă două domenii diferite, te rog să alegi elemente comune între teatru și poezie, făcând referire strict la concepții proprii.
A.M.: Cred cu tărie că amândouă sunt menite să schimbe ceva în oameni, societatea în care trăim. Văd teatrul și poezia ca arme cu gloanțe compuse din emoții și îndreptate către public (fie el în sală, în autobuz sau tramvai, pe bancă, în librărie, acasă). E tulburătoare ideea că mesajul tău chiar poate pătrunde în intimitatea gândurilor unor oameni necunoscuți. În ambele cazuri (teatrul și poezia) se formează o legătură între tine și spectator/cititor bazată pe firele unor mesaje. Societatea are nevoie să fie împușcată în punctele fierbinți.
A.D.: Când vine vorba de exprimare prin intermediul teatrului și exprimare prin intermediul poeziei, care consideri că oferă o satisfacție mai mare a sinelui?
A.M.: Privind teatrul, reacția e aproape imediată. Receptorii se află în fața ta și, de cele mai multe ori, poți vedea feedbackul pe fața lor. Într-adevăr, nu e detaliat, dar măcar știi numărul de oameni către care ai încercat să transmiți mesajul. În cazul poeziei e mai complicat. Nu știi niciodată câte persoane ți-au citit volumul, cine (asta dacă nu ți se spune direct) a citit și, mai ales, ce impresie au lăsat textele. Noroc de cronici și recenzii, fără ele totul ar părea în van.
A.D.: Te rog să ne spui dacă ai avut un moment de maxim extaz (un fel de dorinţă arzătoare de a crea, de a exprima, de a arăta etc.) în momentele de creaţie, atât când vine vorba de poezie, cât și de teatru. Aș vrea să analizezi dacă au avut ceva în comun cele două stări.
A.M.: Extazul poate fi atins prin muncă. O idee îți poate părea inițial briliantă, pentru ca, mai apoi, după ce o treci prin sita încercărilor, să realizezi că nu e cu nimic diferită față de banal. Cred mai degrabă în construcție și perfecționare. Extazul inițial dispare repede, atunci când e înlocuit de greutățile descoperite pe parcurs. Sunt texte pe care le-am scris în câteva minute în notițele din telefon sau în conversația cu mine însămi. Au stat acolo ceva vreme. De obicei le redescopăr din inerție și le mut în laptop, unde încep tăierea, șlefuirea, finisarea. Tot ce pot spune despre teatru e că nu știu încă prea mult. Experimentez. Până acum examenele au suferit mari corectări, inversiuni, metamorfozări, tot tacâmul, până am ajuns împreună cu colegii de la actorie la ceva care să ne împlinească.
„Aș minți dacă aș spune acum că am un ideal…”
A.D.: Poate este o întrebare puțin prea intimă, dar chiar aș vrea să aflu ce ai prefera: să fii cunoscută, dar să creezi ceea ce publicul își dorește, sau să fii apreciată într-un cerc restrâns, dar creația ta să reprezinte mulțumirea deplină a propriului sine? Voi aprecia sinceritatea răspunsului.
A.M.: Hmm, prefer mulțumirea de sine, în locul unui fake public. Până la urmă, e dureros să le spui oamenilor ce vor să audă, dar tu să nu crezi. Nu știu dacă mai e ceva de spus aici.
A.D: Consideri ca ai putea să-ți creezi o carieră în care să combini poezia cu teatrul?
A.M.: Da, ar fi ideal. Hahaha. E treaba asta cu teatrul poetic, o idee generoasă, care își face simțită prezența din ce în ce mai mult în România. Da, mi-ar plăcea să fac spectacole de teatru pe texte de poezie. Sper să ajung până acolo, să materializez niște idei. E mult, mult de muncă.
La Suceava există Cosmic, spectacol în regia lui Cosmin Panaite după texte L. ink.
A.D.: Dacă tot idealul tău s-ar îndeplini, cum te vezi peste 15 ani din punct de vedere al locului în care te afli, al personalității, al jobului, al familiei și al statutului financiar? Dacă ai în plus și alte gânduri pe care ai vrea să ni le împărtășești, te rog să îndrăznești.
A.M.: În 15 ani poate că nu voi fi de acord cu nimic din ce am spus mai sus. Îmi doresc să dau tot ce am mai bun din mine și să muncesc, până voi fi mulțumită. Aș minți dacă aș spune acum că am un ideal. Nu am. Încerc să nu-mi fac speranțe/vise/utopii proprii, ci mai degrabă să las lucrurile să curgă de la sine. E mai sănătos așa.
(Interviu realizat de Antonia Dumitraș, studentă a Facultății de Teatru Iași, secția Management cultural)
