Antonia Mihăilescu
Ai 2 ani. În casă răsună o melodie la modă. Te ridici din pătuț și începi să dai ușor din funduleț în timp ce te ții de barele reci de fier. E prima ta reacție notabilă & instinctuală & plină de bucurie sinceră la o formă de artă. Părinții aplaudă fericiți. Ai 5 ani. În fața ta sunt 30 de părinți fugiți de la serviciu și 10 bunici cu inima în gât. E primul tău public serios, dacă greșești poezia o să râdă toată lumea din sală și doamna educatoare o să se supere tare. Ai repetat-o de atâtea ori acasă, o știi mai bine decât numele copiilor care te cheamă afară seara. Colegul dinaintea ta a terminat, acum e rândul tău. Începi cu voce tremurătoare, e un sentiment plin de neliniște & ciudat pe care nu-l poți defini și care te face să nu te uiți în ochii celor din fața ta. Mama îți șoptește următorul cuvânt în timp ce bunica spune cu o lacrimă în colțul ochiului: ,,O să fie actor… ” . Ai 16 ani. Prietenii îți spun că ești carsimatic/ă și știi să cânți sau să citești cu voce tare cel mai mișto din clasă. La țigară reciți poezii din programa de Bac. Nu știi ce o să faci după, dar e clar că lumea asta nu ți se potrivește. Toți prietenii te aplaudă. Ai 19 ani. Ești în fața comisiei de examen de la Facultatea de Teatru. Ai terminat repertoriul. Profesorii îți zâmbesc. Peste câteva zile vezi că ai intrat. Peste câteva luni ești deja în sala de curs. Tocmai ai finalizat, transpirat/ă, un exercițiu. Privești către profesor și colegi. Nimeni nu mai aplaudă. Așa începe totul.
Spectacolul ,,Visul” în regia lui Dragoș Alexandru Mușoiu, montat în cadrul REACTOR de creație și experiment în parteneriat cu Facultatea de Teatru și Film din cadrul UBB Cluj este o demascare (e aproape ironic să vorbim despre ,,demascare” în teatru când teatrul însăși este o mascare a realităților care îmbrățișează această formă tocmai din dorința de a fi mai ușor digerabile de către public) a unui sistem care lasă locuri neclar definite. Limita dintre imaginație și realitate, între ceea ce expunem și ceea ce simțim cu adevărat capătă proporții prea fine pentru a realiza ce este real sau nu. Astfel, abuzurile ne mângâie ușor pe spate și ne spun că totul e doar un vis, întocmai ca ,,Visul unei nopți de vară” (iată ce potrivire splendidă între textul lui Shakespeare și realitatea din Universitățile din România, întocmai ca o noapte de vară răcoroasă în care drumul ți-e luminat doar de lună, iar umbrele copacilor capătă formele celor mai mari frici ascunse în subconștient) . Unul dintre argumentele pentru care ,,Visul” este un spectacol cât mai apropiat de realitate și de o sinceritate aparte este că distribuția este alcătuită în mare parte din studenții de la Facultatea de Teatru și Film Cluj și dintr-un profesor care iată,, este cu adevărat profesor și în viața reală, Doru Taloș. De notat este faptul că studenții și profesorul nu se joacă pe ei înșiși, iar asta este precizat încă de la începutul spectacolului.
Însă să revenim la poveste. Pentru mulți dintre noi, lumea teatrului este ori strălucitoare & luminoasă, ori un hău greu de definit & înțeles. În ambele cazuri, însă, teatrul stârnește fascinație. Dar cum ar fi să pătrundem pentru câteva zeci de minute în sălile în care se nasc actorii pe care-i aplaudăm apoi pe marile scene, muți & lăsându-ne corpul să vorbească? Cum ar fi să fim și noi studenți?
În momentul în care pătrunzi în sală, ai devenit și tu student. Ești într-o clasă de actorie unde colegii tăi de pe scenă repetă, iar tu stai pe gradene și privești. Profesorul de actorie, un adevărat zeu coborât în raze de lumină, le spune colegilor că ,,Suntem o familie” și apoi le spală picioarele, scenă biblică recognoscibilă și cu un mare impact emoțional, în care se promovează solidaritatea și dorința de a fi alături de cei din jurul tău. Pentru noi, studenții, lumea de afară nu mai există. Prietenii, familia și toți cei din jur sunt doar elemente care ne distrag de la menirea noastră. Până și moartea devine un element exterior care nu are dreptul să ne distragă din laboratorul nostru artistic, chiar dacă vorbim despre moartea bunicii care în urmă cu câțiva ani ne privea apreciativ & plină de speranță că vom ajunge aici. Apoi abuzurile vin de la sine, într-un ritm crescendo, oferindu-ne senzația de firesc, iar momentele de musical (iată că, totuși, Universitățile de Teatru nu sunt pline de Bau-Bau-uri umblătoare pe holuri, ci mai degrabă în ,,Visul” suntem puși față în față cu cazuri particulare) devin ieșiri și eliberări din realitatea despre care nu mai știm dacă există cu adevărat sau e doar în mintea noastră.
Întrebările din sfera ,,Cine sunt eu? ” și ,,De unde știi ce e normal? ” își primesc răspunsul care răsună în pereții sălii de curs & în mintea studentului ani la rând: ,,Cine nu îndură a ratat din start. ” . Astfel, pe parcursul celor trei ani de studiu, colegii noștri de pe scenă devin animale, obiecte și divinități. Dimineața se uită pe ei pe o bancă în parc pe care au adormit în urmă cu câteva ore căci erau prea obosiți ca să mai meargă acasă.
Asistând la toate astea din scaunul tău cuminte de student-spectator se naște revolta care este liniștită cu doze de frumusețe construite din coregrafia lui Sergiu Diță. Tablourile mișcătoare sunt poate partea cea mai impresionantă, căci senzația de recunoaștere a unor trimiteri culturale oferă spectatorului un dublu univers față de faptele spuse direct către public.
De asemenea, luminile care abordează un câmp larg de nuanțe trec privitorul printr-o varietate de emoții, spectacolul pătrunzând ușor în zona teatrului senzorial și îmbrățișând spectatorul atât psihic, cât și fizic. Acestea se reflectă în scenografia minimalistă & mai mult decât potrivită, aparținând lui Mihai Păcurar care a construit în cel mai realist mod o adevărată sală de curs. Cele două (luminile și scenografia) formează împreună echipa potrivită pentru a ne simți într-o sală de curs de la Facultatea de Teatru, unde studenții explorează metodele de influențare exterioară ale unui rol. Doar la o simplă privire putem observa cum actorii își demonstrează capacitățile și talentul înnăscut prin familiaritatea cu spațiul de joc, un spațiu de multe ori ostil și rece. Însă aici vorbim despre o îmbrățișare naturală a scenei, unde sala reală de curs de la facultate devine sala Reactor, iar actorii dau dovadă de curaj și putere interioară.
Regizorul Dragoș Alexandru Mușoiu construiește un univers real & imaginar, urmărind cu atenție etapele manifestării abuzului. Combinația dintre teatru și musical sunt elemente care animă spectacolul și reflectă cu sinceritate munca actorului pe scena facultății, parcurgând o pregătire atât teoretică și practică prin cursuri de teatru și muzică.
,,Visul” nu un spectacol la care venim cu gândul ,,Fă-mă să râd” , ,,Visul” e o reflectare și reflecție care ne va face să înțelegem mai bine spectacolele pe care le vom vedea de aici înainte. E un punct de reper bine împământat la care toți receptorii de teatru trebuie să ajungă.
Text: Alexa Băcanu
Regia: Dragoș Alexandru Mușoiu
Scenografia: Mihai Păcurar
Coregrafia: Sergiu Diță
Pregătire muzicală: Adonis Tanța
Muzica: Max Anchidin, Renata Burcă, Magor Bocsárdi, Csaba Boros, Tibor Cári, Radu Dogaru, Ada Milea, Adrian Piciorea, Corina Sucarov, Peter Visky, Compozitor anonim
Sunet și lumini: Cătălin Filip
Sonorizare: Radu Boancă
Distribuția: Maialgesa Dat, Călin Deneș, Radu Dogaru, Christian Har, Ana Maria Marin, Duncan McKee, Victor Muntean, Emőke Pál, Ana Rednic, Oana Rotaru, Paula Seichei, Doru Taloș, Adonis Tanța Cu participarea: Oana Mardare, Andrada Bâlea.
Foto și video afiș: Vivien Miron-Vilidár
Spectacolul conține fragmente din: „Visul unei nopți de vară” de William Shakespeare, traducerea Ștefan Octavian Iosif.
