Magda Ursache
Amor patriae a ajuns un sentiment discreditat, ca și apărarea țării? Semne rele sunt destule. Am spus-o deseori, ca să nu-mi fie frică să reiau: reperele morale care probează faptul că n-am fost un popor vegetal sunt din nou și din nou îngropate. Și nu sub ale laurilor foi, ci sub vechile sentințe ale Tribunalului poporului, constituit prin ukaz kremlinian, chiar înainte de Procesul de la Nürnberg. Vechile tactici și strategii proletcultiste sunt refolosite. Au apărut din nou, la vedere, acuzatorii care pun etichetări smintite ca nostalgic, legionar, antisemit, în delir anti-românesc. Petru Ursache le-a listat în „Istorie, genocid, etnocid”. Scrie Theodor Codreanu, în studiul riguros, ca tot ce întreprinde eseistul, Marea reeducare, postfață a cărții: „Adevărul este un risc enorm pentru cel care-l rostește”, fiind vorba de „adevărul istoric netrucat și nedeviat de la cursul lui firesc”.
Centenarul opincii…
Cuvinte negre, incriminatorii sunt iarăși patriot, tradiționalist, conservator, naționalist, pentru ca termenii țintă să fie țăran și român. Un prof. univ. clujean, Adrian Papahagi, disprețuiește „satul de glod”. Patriarhului Daniel îi replică: nu cu ia și opinca se intră în Europa. Numai că am putea serba în 3 august „centenarul opincii” care a controlat Budapesta în 1919, 3 august, când armata română a ocupat capitala și a lichidat Republica Sovietică Ungară, a aventurierului cominternist Bela Kuhn, inițial Bela Cohen, sprijinit de Lenin. Sergentul român Iordan din Craiova și-a agățat deasupra steagului roșu-alb-verde de pe Parlamentul Budapestei opinca. Iar țăranul carpato-dunărean, când i s-a ivit prilejul, spune Petru Ursache, și-a depășit starea de analfabet și a luat chipul omului de știință, al savantului, al literatului, al militarului de elită (postbelic, n-a mai fost posibil decât cu mare greutate, dar a fost). Și Petru Ursache îl citează pe marele țăran Petre Țuțea, dar și pe eroul țăran Ion Gavrilă Ogoranu sau pe atunci foarte tânărul Grigore Caraza, luat de la coasă și dus în temniță. Numărarea morților o făceau gardienii, ne spune Caraza, om de dreapta moral-creștină (cu 18 ani numai la Aiud). Zeloșii gardieni Maieru, Marcu, Pavel, Man erau bucuroși, veseli când își făceau norma la ucidere. Se supărau dacă aveau numai 5 cadavre zilnic. Măcar 6-7 le trebuiau (Aiud însângerat). La Aiud, din septembrie 1949 până la sfârșit de august 1950, au murit de foame nu mai puțin de 625 de persoane, aruncate apoi în Râpa Robilor, tot după mărturia lui Caraza. Repet: numai prin foame, nu și prin îngheț, boală, tortură…
Un sport: secretizarea crimei comuniste…
Se operează cu termenii fascist, nazist, șovin și când trebuie, dar mai ales când nu trebuie, pentru a crea confuzie, dar și pentru a menține o stare tensionată. Confuzia e utilă când se dorește a se spăla dârele de sânge, a se albi petele de conștiință. Tehnica e preluată de domnul Alexandru Florian cu dârzenie, deloc în acord cu ridicarea sentinței de „criminal de război” pentru Mircea Vulcănescu. N-a fost destul că a murit martiric în celulă, sub pretext politic? Sau merita să fie încarcerat și ucis?
Secretizarea crimei comuniste rămâne un sport. E departe, e foarte departe încă momentul când un Curs despre martirajul românesc se va preda în toate facultățile și școlile, după manuale „ne-alternative și ne-politizate” (P. Ursache), când vom ști câți au murit pe toată rețeaua de închisori, colonii de muncă silnică, domicilii obligatorii, „victime ale ororii și terorii”, cum tot Petru Ursache scrie. (…)
În Harta rezistenței anticomuniste, din volumul sus citat, Petru Ursache notează: „Astăzi nu ne rămâne decât să intrăm în normalitate: să deschidem porțile adevărului cu răspundere și cu îndatorire față de noi înșine și față de generațiile care ne urmează. Orice amânare se întoarce împotriva noastră, în chip de complicitate tacită”. Nu-i ușor lucru. (…)
Ribbemtrop-Molotov în Baza 3
Pata oarbă a istoriei românilor (parafrază după Pata oarbă a memoriei europene de Stéphane Courtois) se tot lățește. Mi s-a întâmplat în tramvaiul de Baza 3, unde-mi fac anchetele privind starea nației, s-o aud pe o studentă de la Facultatea de Istorie: „A fost drăguță profa: n-a ținut cont de faptul că nu știam nimic-nimic despre pactul cela, cum îi zice, Ri…Rib…-Molotov. Mi-a dat notă mare”. Mda. Pactul Joachim Ribbentrop –Viaceslav Molotov a fost semnat la Moscova, în 23 august 1939. În 22 septembrie, la Brest-Litovsk, sovieticii și naziștii, după împărțirea Poloniei, mărșăluiau împreună. Ciudată alianță a vulturului nazi cu steaua roșie în 5 colțuri a URSS. Sau nu-i ciudată?
Propaganda rolleristă, prin presă și școală, a impus ștergerea din memorie a cedării Basarabiei și Bucovinei prin ultimatum dinspre URSS, în iunie 1940, consecință a pactului Ribbentrop-Molotov. După acel iunie de blestem, mii și mii de familii de români au fost deportate de Stalin în Siberia, în Kazahstan, cât mai departe de casele și de mormintele lor. Au venit în loc migranții plăcuți „marelui frate”, proporția demografică s-a răsturnat în teritoriile răpite, Basarabia și Bucovina. A auzit studenta, viitor istoric, despre masacrul din Bucov, Țara de Sus? Ion Beldeanu l-a descris în Bucovina care ne doare: „oameni legați, puși cu fața-n jos la pământ; tancurile sovietice trecând peste acest pod viu cu uruitul lor molcom” (citat din memorie). Dar despre Tratatul Kucima- Constantinescu, un soi de copie xerox după Ribbentrop-Molotov, știe ceva tânăra generație? I-a durut de Bucovina pe Emil și pe Petrică atunci când au semnat tratatul cu Ucraina, în 1997? Dar câți dintre politicienii noștri stau „cu inima la trecători”?
După „cotitura” din august 44, s-au înfundat închisorile pentru credință și neam. Delictul cel mai grav a fost credința în Dumnezeu, infracțiunea cea mai pedepsită a fost amor patriae. Spune Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa că a fost o Golgotă românească, dar și că Biserica a ieșit „ întărită de sângele martirilor”. Solul nostru moral a rodit și la gherlă, și la schit, și în exil, iar martirii și eroii, după martirizatul poet Andrei Ciurunga, sunt „peceți în cartea țării”.
Antisemitismul ca boală psihică
Sinele profund se purifică prin suferință și se restaurează prin pocăință, crede înaltul preot-profesor Ioan C. Teșu (v. „Simt boala ca iubire a lui Hristos”, Doxologia, 2018). „Suferința e o venire în sine, o reîntoarcere la noi înșine, o aplecare asupra propriei persoane.”
S-a întâmplat pe pământul numit Aiud, Gherla, Sighet, Rm. Sărat etc., etc., un diabolic masacru, după un diabolic plan, negat de tartorul Nicolschi și minimalizat de „recenții” re-scriitori de istorie. Ostracizați și calomniați, desconsiderați după chinul închisorilor au fost și Valeriu Gafencu, și Arsenie Papacioc, și Bartolomeu Anania, și Ioan Ianolide, și atâția alții. Daniil Sandu Tudor a fost trecut la „extremism de dreapta”, deși n-a fost legionar. Valeriu Gafencu a cedat medicamentele salvatoare colegului evreu de temniță Richard Wurbrand, însă jertfa sa a fost considerată „misticism religios ortodox”.
Monahul Nicolae Steinhardt a fost blamat (cât pe ce să fie declarat antisemit), pentru că, în celulă, a hrănit „un popă legionar” din pachetul său de mâncare; în cizme l-a călcat un conațional, tov. Jack Simon.
Consider antisemitismul boală psihică – și repet, că trebuie – , detest deopotrivă ura de rasă și ura de clasă, dar acuze ca fascistoid ori legionaroid n-au ce căuta într-o discuție serioasă. În urmă cu câțiva ani, la Muzeul „Mihail Kogălniceanu” din Iași s-a organizat o expoziție, sub egida CNSAS. Asociația „Rost” (președinte de onoare, Părintele Calciu Dumitreasa) a tipărit afișele (grozăvie: verzi!) cu șase martiri și mărturisitori: Arsenie Boca, Valeriu Gafencu, Sandu Tudor, Arsenie Papacioc, Ioan Ianolide, Gheorghe Calciu. Ce huiet, ce zbucium! Toți au fost considerați la ziar „legionari sângeroși”. Muzeografele au fost speriate cu închiderea muzeului, „nu întâmplător antisemitul Kogălniceanu”. Asta în timp ce, în „Jurnalul național”, călăul de la Aiud, Gheorghe Crăciun, se prezenta, într-un interviu, „om de o moralitate ireproșabilă”, iar Nicolschi declarase „experimentul Pitești” o scorneală a lui Virgil Ierunca și Paul Goma. Din armata de monștri ai temnițelor politice au fost condamnați doar doi torționari.
Va reuși încercarea neo-proletcultistă?
Arhimandritul Justin Pârvu a fost actant în „Noaptea Sfântului Bartolomeu pentru România”, cum numește el însuși Învierea anului 1951, în mină, la 560 de metri dedesubt și afirmă net că n-au fost înfrânți cei aduși la sacrificare: „Cine crede cade sub cruce și se ridică. Cine nu crede este strivit de cruce”. Adevărat. Temnița a devenit fort al rezistenței creștine. Inspirat, Petru Ursache află sintagma fort în fort; cu ajutor suprafiresc, a fost posibilă o rezistență suprafirească. Imaginea de fort și efort moral revine obsesiv în Istorie, genocid, etnocid. În fort, s-a păstrat „încrederea în bi-unitatea omului, umană și divină”. Răsplata rugii comune? Iluminarea harică.
Chipurile Bisericii au devenit „prin îndelungi încercări, călăuze sufletești, întăritoare întru credință”. Și – minune! – tot ce era interzis afară, în marele celular numit RPR, era posibil intra muros: acolo se recita Doina lui Eminescu și, ca rugăciune, Limba noastră a preotului-poet Alexei Mateevici.
Acum se duce o vânătoare de capete, avertizează, în cartea sa, Petru Ursache, iar capetele sunt biserica, școala, familia creștină, limba română, presa liberă, istoria națională, personalitățile modelatoare. Altă tabula rasa după cea din obsedantele decenii? Va reuși încercarea neo-proletcultistă? În neatenția generală, da, are șanse.
