Călin Ciobotari
Nu sunt un mare admirator al teatrului de dincolo de Prut. Cu foarte puține excepții, îmi pare a fi un teatru depășit, patetic și îndatorat excesiv unor teme atât de uzate, încât, cel puțin pentru mine, devin insuportabile. E un teatru căruia îi lipsește curajul de a violenta tradiția, de a relectura profund texte clasice la care să nu se mai închine ca la niște sfinte moaște. Aceleași estetici prăfuite, aceleași sforăitoare și inutile luări de poziție în numele limbii, al țărișoarei, al buneilor, al eminescopatiei și al atâtor alte cauze pierdute. Mai nimic din vigoarea școlii rusești de teatru, la care mulți dintre creatorii basarabeni sunt formați, nu se întrezărește în jocul unor actori ce par să locuiască în deceniile șase sau șapte ale secolului trecut. Și nu-mi e deloc limpede dacă oamenii aceștia nu pot sau nu vor să iasă din mortuarele canoane.
M-a mirat și m-a neliniștit opțiunea lui Alexa Visarion de a monta la Teatrul Național „Mihai Eminescu” din Chișinău. Provocator, cu o personalitate ce are nevoie de încleștări și contradicție pentru a se impune, tentat de voluptatea răsturnărilor de tot felul, mereu bântuit de formule noi, dar revendicându-se dintr-o generație exemplară de artiști, Alexa mi se părea incompatibil cu atmosfera unui teatru taman de dos: previzibil și pândit de mediocritate. A fost, însă, o întâlnire reușită, una care va lăsa urme de durată asupra actorilor și spectatorilor din capitala Republicii Moldova. Îmi place să cred în undele de șoc ale unor astfel de contacte, capabile să clatine candelabrele auto-suficienței și să parafeze atât de necesare restartări.
Alexa Visarion a decis să revină la Caragiale, autor pe care îl cunoaște și la care se raportează într-un mod foarte personal. L-a frecventat în multiple modalități: filmic, teatral, în scriitură, în conferințe sau în dialoguri non-formale, transformându-l, treptat, în unul dintre reperele propriei deveniri profesionale. S-a oprit acum asupra Carnavalului, titlu sintetic derivat prioritar din D’ale carnavalului, dar și din alte câteva texte care i s-au părut esențiale regizorului pentru o nouă lectură – Moșii, Inspecțiune, 1 aprilie, Grand Hotel Victoria Română. Mai mult decât un titlu, Carnavalul este un concept, un cod de revizitare a unui opere deschise.
Diurn și nocturn. De la Nene, la Sir…
În spectacolul de la Chișinău, există un Caragiale diurn și unul nocturn. Cel diurn, tratat demonstrativ în prima parte, e la îndemâna tuturor. E un Caragiale public, la vedere, știut pe dinafară de coafeze și vânzători de supermarket, un bun comun pe care l-am tot exploatat golindu-l de conținut. Fenomenul este, de altfel, valabil și în cazul lui Eminescu, mai nou făcându-se mari „progrese” pe această direcție și în cazul lui Nichita Stănescu. Ironic și inteligent, Alexa ne indică această suprafață căreia îi contrapunctează un „celălalt” Caragiale, unul nocturn ce ne ia prin surprindere în partea a doua a montării de la Chișinău. O poezie stranie diluează vulgaritățile cu care ne-am obișnuit să fie împănate spectacolele pe D’ale carnavalului. Un fundal grav, mobil, însoțește nevăzut textul, arătându-ne sensuri surprinzătoare și contopind comicul cu tragicul. Cât de familiare și, totuși, străine ne apar replicile Miței Baston pe muzică de vioară, cu inflexiuni camerale! Cât de altfel și, totuși, același, ne apare carnavalul valsat, și cât de shakespearean devine textul atunci când personajele sunt integrate sonor Corului robilor. Cu mână de mare regizor, Alexa Visarion fixează traseele către celălalt Caragiale, lăsându-ne să decidem dacă îl urmăm sau rămânem în tradiția interpretărilor românești. Ce vrem, în definitiv, de la Caragiale? Îl vrem local, un nenea Iancu al micilor noastre potlogării devoalate, sau, din contra, îl vrem universalizat, deschis, altitudine de sir, nu de nene? Facem din el un dramaturg-prezervativ, utilizabil doar la nevoie, sau, din contra, conștientizând tragicul și drama, îl nelimităm? Montarea lui Alexa devine, astfel, polemică și provocatoare.
Râsu-Plânsu, Caragiale și Shakespeare
Există un personaj concept în distribuția lui Alexa Visarion care definește, în mod sugestiv, însăși esența spectacolului: Râsu-Plânsu, acea simbioză de stări care dă conturul lecturilor regizorului pe Caragiale. Sunt Didina și Mița Baston personaje tragice? Bineînțeles că nu, însă tragică este situația în care se află, din perspectiva moralității. Tragicul nu mai este al personajului, ci al contextului. Cred că această temă și acest personaj (interpretat de Ecaterina Mardare) m-au făcut să trăiesc, pe întreg parcursul părții a doua, déjà-vu-uri shakespeareane, cu acele tragi-comedii pe care, într-o altă formă, avea să le exerseze mai târziu și Cehov (nedumerit de ce lumea nu înțelege că el scrie comedii!). Li se adaugă replica lait motiv „Simt enorm și văd monstruos”…
Unul dintre finalurile multiple ale Carnavalului deschide râsul spre moarte. În fundal, în lumină de dimineață și în foșnet de frunze uscate, atârnă trupul lui nenea Anghelache. Imagine puternică, râs înghețat, nod în gât… Lumea lui Râsu-Plânsu…
„O tiranie ca-n Rusia…”
Colajul textual realizat de regizor și colaboratorii săi vizează și o evidentă dimensiune politică, în sensul general al acestui compromis termen. Adeseori, Carnavalul ia forma unui spectacol manifest, cu actori ce ni se adresează frontal, vorbindu-ne, aluziv sau direct, nu fără o anume violență, despre micimea a ceea ce am devenit, despre tarele ce ne macină, despre abdicările de la ideal și cufundarea în meschinărie. Citările sau decupajele din Caragiale devin lozinci strigate din diferite puncte ale clădirii teatrului, instigând și inducând pulsiuni revoluționare. Și da, nu e puțin lucru la Chișinău să închei prima parte cu o replică strigată precum: „O tiranie ca-n Rusia” (din Situațiunea)… Și apoi să dai pauză…
Teatralitatea și metateatralitate
Carnavalul începe cu trupa de actori stând „la cadru”, apoi „cadrul” se ridică asemenea unei cortine și actorii asamblează, la vedere, interiorul din frizeria lui Nae Girimea. O difuză teatralitate crește progresiv până când devine dominantă. Personajele au bruiaje ontologice, încremenind uneori pentru a ne arăta convenția și a ne reaminti unde ne aflăm. Pretutindeni, Alexa plantează semne ale teatralității, cu predilecție în costume sau accesorii specifice arlechinilor, clovnilor, paiațelor noastre arhaice. Spre final, o căruță autohtonă a lui Thespis – un tomberon mobil în care se înghesuie personajele din D’ale – punctează ferm discursul metateatral. Teatralitatea provine și din modul în care joacă actorii. Ei se comportă ca și cum (nu am certitudini în acest sens) li s-ar fi cerut să nu intre complet în personaje, alternând jocul cu indicarea mecanismelor jocului. Această sarcină, alături de o alta – să joace comic și, în același timp, să lase auzită și respirația tragicului – a creat probleme celor mai mulți dintre interpreți, generând anumite ambiguități care probabil se vor regla pe măsură ce spectacolul se va roda. Tot de teatralitate ține eleganta soluție de demarcare a spațiului scenic cu un brâu de flori uscate de tei, poezie vegetală simplă și de o frumusețe aparte.
Scenografie și spațiu gol
Scenografia Irinei Gurin se subordonează și servește ideile regizorale. Începutul ne aduce un decor realist-naturalist, amintire a unui anumit mod de a monta Caragiale în spațiul românesc. În secvențele de după pauză, aerul scenic se rarefiază, decorul fiind limitat la un Bufet, a cărui ușă mișcată sacadat va indica actul sexual (unul dintre cele mai expresiv redate acte sexuale pe care le-am văzut pe o scenă!) și la două splendide closete-garderobă. Gurin pune în act mecanismul dublului pe care pariază regizorul, astfel încât closetele sunt stilizate cu figurile senioriale ale unor domni de la vreo curte regală. De la un moment dat, însă, dispar și aceste ultime materialități scenice. Spațiul gol, tulburător și adumbrit de beznele nopților caragialești, ni se deschide invitându-ne să aruncăm o privire în prăpastie… Și în noi… Soluție extremă, inedită, hipnotizantă…
În sinonimie cu corpul spânzurat al lui nenea Anghelache, un glob pământesc va atârna cinic, un timp, vorbindu-ne despre universalitatea lui Caragiale, dar și despre marea știință a acestuia de a lucra cu omenescul de pretutindeni.
Muzici și alte semne sonore
De maximă importanță în Carnavalul este spațiul sonor (ilustrație și aranjament muzical de Șerban Fleancu). Liniile melodice, dispuse adeseori în contrapunct tematic, subliniază precis cursurile eseului spectacologic, ajutând în decodificarea unor mesaje trimise către public. Horele și bătutele interferează cu sonorități clasice, generalizând, din nou, discursul. La toate acestea, alte câteva condimente sonore, vocalize prelucrate, amprentează în tonalități grave atmosfera de spectacol.
Actorii și democrația de tip cehovian
Nu cred că spectacolul lui Alexa Visarion este unul care s-ar putea numi „de actor”. Ideile sunt mai puternice aici decât personajele. Scriitura regizorală este mai intensă decât vocile care o rostesc. Nu există partituri principale sau secundare, o democrație de tip cehovian definind peisajul distribuției. E genul de spectacol care sacrifică, într-un mod frumos, actorul. Îl sacrifică împlinindu-l, integrându-l în ceva mai presus decât sinele individual, făcându-l parte a unei construcții foarte puternice. Desigur, pe spații mici, nu ai cum să nu guști din virtuozitățile lui Ion Mocanu sau Petru Hadârcă, ori să nu apreciezi fețele revoltei demne pe care, în Nenea Anghelache, ni le arată Nicolae Ghereg. Sau disponibilitățile scenice ale Angelei Ciobanu, actriță pe care mi-aș dori să o revăd și în alte roluri… Sau fragmentele de ecou tragic pe care, în Mița, ni le oferă Ana Tkacenko… Sau efectele de demoniac ale lui Anatol Durbală, în Nae Girimea, sinteză de malefic universal și drăcovenie autohtonă.
Spectacolul acesta al lui Alexa Visarion intră pe „lista scurtă” a spectacolelor despre care voi vorbi mulți ani de acum încolo. Mi-aș dori să-l revăd în România pentru că, funcție de reacțiile publicului, aș putea înțelege mai multe despre ce mai înseamnă azi, cu adevărat, Caragiale pentru noi. E genul de spectacol-barometru, apt să genereze deopotrivă dezbateri, polemici, critici și elogii, dar și analize socio-literare cât se poate de interesante.
Teatrul Național „Mihai Eminescu” Chișinău – Carnavalul, de Ion Luca Caragiale. Regia: Alexa Visarion. Selecția textelor: Ionel Nicolaev. Ilustrație și aranjament muzical: Șerban Fleancu. Expresie corporală: Irina Slobodeaniuc. Scenografia: Irina Gurin. Cu: Anatol Durbală, Ion Mocanu, Petru Hadârcă, Ghenadie Gâlcă, Iurie Focșa, Ana Tkacenko, Olesia Sveclă, Angela Ciobanu, Valentin Zorilă, Mihai Zubcu, Dan Melnic, Cornelia Maros Suveică, Doriana Zubcu Marginean, Draga Dumitrița Drumi-Focșa, Ecaterina Mardare. Data premierei: 19 septembrie 2018.
