Călin Ciobotari
După 15 ani, regizorul Radu Afrim revine la Teatrul de Stat Constanța. De la Inimile cicatrizate din 2007, nenumărate valuri au udat nisipurile de pe plaja centrală, însă, în esența lor, și Radu Afrim și marea au rămas cam aceiași. Imprevizibili, adeseori spectaculoși, uneori neînțeleși, alteori adorați, mereu cu tumulturi interioare și zgomotoase furtuni, constanți în tangaje, în plecări și în reveniri… După 15 ani, așadar, Afrim propune la Constanța un spectacol despre geografiile litorale și despre geografiile sufletești ale celor care, localnici sau turiști, au de-a face cu marea. Seaside Stories, povești de pe mal, sentiment de vacanță cu nostalgii transversale, sezon estival cu ieșire spre moarte, spre regret, dar și spre niște necuprinderi exterioare și interioare…
Ca marea, dramaturgia…
Nu e prima oară când Afrim se joacă de-a …vacanța. E preocupat de această „ușurătate a ființei”, de modul în care oamenii devin altfel într-un timp asumat ca „neoficial”, paranteză în cotidian ce deschide supape misterioase spre straturi de adâncime ce se lasă privite în deplinele lor vulnerabilități și superbii anonime. Discursul regizoral din Seaside Stories nu mai este unul solitar, ci acompaniat de voci precum cele ale lui Marius Chivu, Simona Goșu, Tudor Ganea, Dan Alexe, Lavinica Mitu, Nicoleta Dabija sau Nina Cassian. Aparent democratic alcătuită, această dramaturgie plurală e atent controlată de un regizor care știe cum să o lege și să o integreze într-un scenariu mai amplu, apelând el însuși, cum a făcut-o de atâtea alte ori, la așa numita „scriitură pentru scenă”. Rezultă de aici o încântătoare peisagistică literar-teatrală, cu alternanțe delicat conduse între comic și tragic, între senzualitate și violență. Ascultând și „privind” această dramaturgie ai sentimentul că ea oglindește chiar marea, cu multiplele-i voci, cu diversitatea ei de apariții și manifestări, dar mai ales cu acea fluență a naturalului, a firescului și a vieții…
Tonul general pe care îl impune Afrim pare a fi cel al confesiunii: mărturisirea despre tată din „Alerga frumos cu genunchii la piept” (Tudor Ganea), înstrăinarea de mamă din „Fragil” (Simona Goșu), excursurile din acea fenomenologie a îmblânzirii arogantei din „O împreunare de vis” (Dan Alexe), superba poveste-poem despre mare și moarte și despre „bărbatul frumos precum moartea surorii mele” („Îi plăcea marea”, Nicoleta Dabija), etalarea publică a unei relații de iubire ce se stinge („Toți cerceii din vamă”, Lavinica Mitu), incursiunea în peisajul nocturn al violenței („La vulturul de mare cu peștele în gheare”, Marius Chivu), delicatețea infinită a unor teritorii incerte precum cele din „Wyoming”-ul aceluiași Chivu etc. – sunt relatări nespus de intime la persoana I, schițe – uneori abia întrezărite – ale unor răni al căror trandafiriu ambiguu te tulbură și te întristează într-un mod complicat… Afrim unește aceste insule plutitoare prin personaje de legătură (Relu Pescărelu, Lili Aroganta, fostă BTT-istă ce deține beach bar-ul „la aroganta”, Pegas întreprinzătorul ș.a.m.d.) ce se nasc din propriul său material dramaturgic; umorul afrimian coexistă cu dark-ul său atât de recognoscibil, iar comentariul despre prezent se lasă, la răstimpuri, traversat de brizele melancolice ale unui trecut fondator (muzici de altădată, personaje faimoase caricatural evocate, aluzii și felurite alte soluții de convertit ceea ce a trecut în ceea ce a mai rămas).
Fără îndoială, lumea pe care a creat-o Afrim, plecând de la Constanța, de la cele 120 de trepte, de la tarabele și barurile din Vamă, de la…, ne este familiară și, mai mult decât atât, ne conține. Regăsim în story-urile pe care le ascultăm frânturi, flash-uri din relațiile personale pe care le avem cu marea și cu ceea ce generic numim „vacanța la mare”. Poate și pentru că dramaturgia reușește să acceseze acea zonă de specific românesc suficient de intens încât să accepți că situațiile acestea nu le-ai putea trăi decât pe litoralul românesc, nicidecum prin Bulgaria sau Grecia… Între un început și un sfârșit de sezon, cele două polarități ale spectacolului, între exuberanța primei zi de plajă și monștrii triști pe care marea lui octombrie îi aduce la mal, se ascund eurile noastre secrete, euri în nud sau date cu cremă solară, ce vor fi redeghizate odată cu toamna, odată cu barul ce s-a închis…
Video-mare, ecranul ca fereastră și alte imagini greu de uitat…
Scenografia lui Theodor Cristian Niculae reface imaginea unei plaje, mărginită de cabine de duș/ cabine de schimbat prin care se intră și se iese din scenă (excelentă soluție) sau de pe care își strigă țipetele minunatul Relu Pescărelu (Theodor Șoptelea, una dintre cele mai reușite compoziții non-umane pe care le-am văzut în teatru). Stabilopozi miniaturali trimit, desigur, la mărci vizuale ale litoralului românesc, în timp ce beach bar-ul cu sticle de Cola, cu tanti Lili și cu mere neglijent, la vedere, uitate, domină partea dreaptă a scenei; din interiorul barului emite nu doar tanti Lili, ci și radioul Seaside Stories. Se joacă pe podea de nisip, ceea ce imprimă mișcării anumite particularități pe care mi le-aș fi dorit mai atent explorate. Elementul cel mai spectaculos îl reprezintă, însă, atât de puternica deschidere către outdoor, prin intermediul unui perete ecran prin care privim o video-mare de toată frumusețea, fie pe stand by de pescăruși plutitori, fie străbătută de corpuri ce înoată sau mor, fie privită dronic, de sus, fie în dereglaje poetic marcate (lighting design-ul îi aparține lui Cristian Niculescu, iar componenta video a fost asigurată de Andrei Dermengiu, Marian Adochiței și Radu Afrim). Ecranul ca fereastră, ecranul ca extratext, ecranul ca meta-text… Pe parcurs, și alte obiecte cu specific marin ajung în raza privirii noastre: bunăoară geamandurile, splendid valorizate poetic în, pentru mine, cea mai frumoasă imagine a spectacolului: șase siluete feminine înveșmântate în negru, ținând în mâna dreaptă câte o geamandură roșie, inimi de plastic ce se vor rearanja ulterior într-o sugestie de rochie…
Galeria de personaje rezultată din Seaside Stories e încântătoare prin ea însăși, însă are și șansa unor interpretări actoricești de nivel înalt. Câteva exemple de joc „la miză mare” mi se pare demne de a fi oferite: …
(continuarea în revista Teatrul Azi, nr.11-12/ 2022)
