Ioan Mateiciuc
Ioan Mateiciuc este titularul rubricii „Filmul anotimpului”, din revista ieșeană „Dacia literară”. În avanpremieră, prezentăm fragmente din excelenta sa cronică la unul din filmele care au influențat cinematografia europeană. Texul integral va putea fi citit în numărul de vară al „Daciei literare”.
„A Clockwork Orange” (1971/ r. Stanley Kubrick) este o fabulă științifico-fantastică care se desfășoară în orizontul unui social dominat de fațetele durerii și cele ale plăcerii. Filmul, inspirat după romanul lui Anthony Burgess, este o satiră fermentă la adresa corupției, ipocriziei și sadismului societății anilor ‘60.
Filmul (ca și cartea) este narat de personajul principal. Acțiunea filmului se petrece în Anglia, într-un viitor nedefinit, iar pelicula este construită având ca nucleu principal sintagme moralizatoare venite dinspre personaje influente la nivel comunitar. Deși este vocea morală a peliculei, Godfrey, capelanul închisorii, pare că stă la adăpostul unei deghizări caricaturale, contestând de fiecare dată când are ocazia felul în care statul alege să îndrepte infractorii prin condiționare psihologică. Dezvoltă un paradox între felul în care acționează și modul în care vorbește. Pe acest fundal dominat de machiavelism se va clădi o diatribă distopică în finalul căreia realitatea va fi unanim acceptată.
Filmul ar trebui să fie privit și ca un potențial manifest și totodată un obstacol asupra posibilității de alegere. Neputinţa de a alege devine proiecţia răului suprem, mai mare şi mai înspăimântătoare decât toate crimele pe care antieroul peliculei le-a săvârşit. Într-o Anglie a utopiei negative, ultraviolența și dilemele morale privind liberul arbitru construiesc un evergreen în care dorința de distrugere și de haos par să încolțească. „A Clockwork Orange” propune o inversiune cel puțin interesantă. Dacă în distopiile clasice „the bad guy” este însuși statul, unul opresiv, restrictiv, iată că de această dată statul devine victimă.
Kubrick uzitează de limbajul nou, spectaculos, o combinație de rusă și cockney londonez, care „pune arme albe” frazelor lui Alex și amplifică fărădelegile într-un registru grotesc. Kubrick reușește să indice unul dintre primele profiluri clar definite al antieroului în cinema. Alex DeLarge (în interpretarea magistrală a lui Malcom McDowell) este un tânăr de cincisprezece ani care aparține viitorului și afișează o răutate nu ca produs al condiționării sociale sau genetice, ci mai degrabă ca o problemă personală, aproape intimă, în care angajamentul într-o anumită direcție este unul asumat întru totul. Alex este șef în măsura în care este lăsat să creadă asta. El este personajul interesant, și în raport cu vizualul, interesant din punct de vedere comunitar, interesant în raport cu tematica poveștii, aș îndrăzni să spun că Alex ar fi fost pe placul lui Stanislavski. Alex se definește ca fiind un „malchick”, un băiat cu un tupeu distrugător şi auto-distrugător, lipsit de empatie față de ceilalți. Relația cu celălalt este inexistentă. El ia contact cu realitatea imediată, el nu relaționează cu aceasta.Atenția sporită acordată brutalității lui DeLarge este impetuos necesară, altminteri cred că ar fi existat posibilitatea creării unei confuzii morale asupra felului în care guvernul alege să îl trateze pe acesta. Marea calitate a personajului este aceea că nu disimulează în niciun moment, este sincer cu sine și cu privitorii. Riscă să fie substituit unui cod, unui id, devenind în cele din urmă un număr, aparținând din acest moment comunității, nouă tuturor, fiind parte integrantă din noi.
„Singin’ in the rain” va alimenta sonor actele de ferocitate, schilodirea, violarea, uciderea. Pulsiunile au o încărcătură culturală fără discuție. DeLarge portretizează omul demonic care de-a lungul istoriei a fost obsedat de artă, de clasic, un model al individului care își poate controla pulsiunile, dar evident alege răul deliberat. (…)
Privarea de libertate a personajului principal, deși comprimată în film comparativ cu romanul, prezentarea rutinei din interiorul penitenciarului, deprinderile zilnice, toate sunt necesare și oferă o greutate aparte peliculei; Alex nu contestă nicio clipă că ar fi vinovat, el este conștient de propriul rău și acceptă acest fapt cu o luciditate debordantă. Curajul de a se expune unui tratament experimental bazat de condiționare clasică sau pavloviană pentru a înceta să recurgă la violență, prin urmare să-i exerseze un nou comportament care produce plăcere și confort, iar ceea ce provoacă disconfort este îndepărtat într-o zonă a atitudinilor nedorite, poate face dintr-un antierou un erou, creând un paradox. Asemenea terapii au fost ulterior considerate împotriva normelor eticii, de fapt, implicațiile principiului de consolidare depășesc cu mult utilizarea lor terapeutică pentru că reușește să afecteze întreg comportamentul uman prin oscilația între plăcere și durere. Însă de fiecare dată când un comportament atrage cu sine consecințe satisfăcătoare, acesta va fi consolidat și probabilitatea ca el să se repete crește. Consolidarea pozitivă acționează la nivel neuronal pentru toate tipurile de plăcere cu ajutorul dopaminei. Brutalitatea instituțională care urmează condamnării face din Alex un poltron și un servil. Curajul de a deveni voluntar într-un experiment menit să îi creeze o aversiune fizică față de violență și supunerea la un tratament behaviorist dizgrațios îi va suprima impulsurile violente dar îl va priva în același timp de orice urmă de umanitate, de autenticitate, devenind un fragil incompatibil cu libertatea.
Alex poate deveni un simbol al inconștientului, al omului în stare pur naturală, iar tratamentul de educare condiționată, experimentul Ludovico, pare a fi un miraculos leac al civilizării, nevrozele repetate fiind asumate de societate. Însă acest devine direct responsabil pentru pierderea liberului arbitru. Condiționarea psihologică nu anulează răul pe care Alex vrea să îl facă în continuare, care e parte din el, ci doar îl amână, alimentând personajul cu o cantitate de frustrare suplimentară. Focusarea privirii și analiza contrastelor izvorâte din actele de violență par să ignore cauzele majore ale unui comportament antisocial asumat: viziunea evolutivă conform căreia omul este o maimuță cu instincte ucigașe, viziunea bilogică și factorii genetici bazați pe teoria cromozomilor Y, viziunea marxistă e exploatării economice nedrepte, teoria religioasă a păcatului originar și nu în cele din urmă aspectul psihologic privind frustrarea emoțională. Ce face Kubrick de fapt în „A Clockwork Orange”? (…)
Alex și ai săi „droogs” vor în permanență să își petreacă timpul la adăpostul tensiunilor incontrolabile, într-un mod „horrorshow”, pentru ei, unul plăcut. Asta presupune nenumărate acte de vandalism, atentate la siguranța și proprietatea privată a celorlalți locuitori, acte de cruzime, violuri și nu în cele din urmă, crimă. La Kubrick „the old in out in out” (n.r. „înăuntru-afară-înăuntru-afară”) este în mod evident un argou pentru actul sexual, dar poate deveni și un simbol al instabilității emoționale a personajului principal, a încercării de reprimare a pulsiunilor distructive.
Din punctul meu de vedere, Kubrick face câteva alegeri absolut fascinante: cea legată de sincronizarea scenelor esențiale din film cu coloane sonore magistrale (păstrează obsesia pentru muzica clasică a personajului principal în momentele decisive care marchează destrămarea găștii, prin urmare a puterii, a grupului, a celor mulți, în fundal auzindu-se La Gazza Ladra de Rossini sau momente în care auzim muzica lui Purcell), iar mai apoi prin felul în care reușește să transpună pelicular acest întreg nou vocabular, experimental, impus de Burgess, un argou intitulat sugestiv „nadsat“.
Finalul filmului pare să surprindă foarte limpede pulsul politic al distopiei, guvernul alege să-i angajeze pe cei mai cruzi care să poarte grija socială. Alex DeLarge devine astfel un copil hrănit de mâna unei societăți contaminate, bolnave. Kubrick a jonglat frenetic cu cei doi poli ai dramaturgiei futuriste, sexulşi violenţa, provocând deopotrivă repulsie şi fascinaţie.Fragilitatea individului și a drepturilor pe care le are doar atunci când se conformează dorințelor statului, pare să fie una din temele importante asupra căreia merită să ne aplecăm mai cu rost. Fără discuție, „A Clockwork Orange” nu este o instigare la violență, ci din potrivă, un apel la încetarea acesteia.
