Ion Rațiu s-a născut pe 6 iunie 1917 la Turda. La 21 de ani a obținut licenţa în Drept la Cluj. A făcut Şcoala de ofiţeri de rezervă la Craiova, unde a ieşit şef de promoţie şi de unde a fost trimis la regimentul 31 Artilerie din Cluj, la Săcășeni. În ianuarie 1940 se întâlneşte cu unchiul său, V.V. Tilea, ministru plenipotenţiar la Londra.
“M-a sfătuit să încerc transferarea mea în Ministerul de Externe. Am făcut cererea şi am fost numit cancelar diurnist la Legaţia Română din Londra”. La 13 aprilie 1940 ajungea în Londra. În septembrie, acelaşi an, în România se instaurează regimul legionar. Atunci Raţiu îşi dă demisia şi merge la Ministerul Englez de Externe pentru a cere azil politic. La doar două luni după obţinerea azilului politic, a primit o bursă la Cambridge, unde a studiat timp de trei ani, luându-şi diplomă de Master în Ştiinţe Economice.
El a fost jurnalist la BBC, apoi editorul unora dintre cele mai influente publicații ale exilului democratic românesc și, de asemenea, întemeietorul și președintele celei mai importante organizații a exilului democratic românesc din anii 1980, Uniunea Mondială a Românilor Liberi.
Activitatea lui Ion Rațiu de după anul 1989 este relativ bine cunoscută. Fostul candidat la funcția de președinte al României a luptat pentru democratizarea țării. A reușit să pună România pe traiectoria care a dus-o în NATO și în Uniunea Europeană, însă nu a reușit să contribuie decisiv la restaurarea monarhiei. Activitatea lui Ion Rațiu din perioada exilului este, însă, mai puțin cunoscută de către românii din țară. Însă importanța acesteia reiese dintr-o relatare făcută chiar de Ion Rațiu, în Statele Unite ale Americii, mai exact la Oakland, în 1987.
Luptă pentru România și pentru Basarabia
”O să pomenesc un mic sfat istoric inedit, care încă n-a fost scris nicăieri și pe care, după această adunare, cred că am să mă căznesc acuma, să mă forțez, să-l pun pe hârtie. În perioada în care trupele naziste cucereau Europa, erau europeni care tot mai sperau – dar după prăbușirea Franței, foarte puțini. Câțiva români, care își aduceau aminte că România Mare a fost creată de către puterile occidentale și care se găseau în Occident, când nimeni nu se mai opunea Germaniei și când nimeni pe continent nu mai spera în victoria Angliei, care era asediată, singură, neapărată. În acea perioadă, acești români care și-au adus aminte că România Mare a fost crescută și creată începând cu generația de la 1848, care l-au convins pe Napoleon al III-lea să-i susțină, care, în definitiv, noi, ca națiune, ca țară, n-am exista dacă n-ar fi fost Franța și Anglia care să ne susțină, acești oameni au spus că noi trebuie să rămânem leali acestei tradiții și să nu ne alipim Germaniei naziste și Noii Ordini de 1.000 de ani, pe care Hitler o proclama.
Acești români erau grupați în trei centre: în primul rând, în Anglia, sub conducerea lui Viorel Tilea, care a fost încurajat foarte mult de Churchill, în Elveția, în jurul lui Gafencu (n.r. – Grigore Gafencu, ilustru diplomat român), și în America, în Statele Unite (…). Acești oameni n-au avut nimic împotriva României. Acești oameni au vrut ca să continue tradiția care era așa de importantă și este așa de importantă pentru noi.
După izbucnirea războiului și îndeosebi după intrarea României în război, problema s-a pus: Ce facem noi? Pentru că noi n-am rămas în Occident ca să luptăm împotriva țării noastre. Noi am rămas în Occident pentru alte motive, cum apoi le-am explicat… În acel moment, noi ne găseam într-o situație foarte dificilă în Occident: lumea ne întreba De ce luptă armata română? Iar atunci oamenii care erau în jurul lui Tilea au făcut două lucruri. Maiorul George Emil Iliescu a scos o broșură care spune ”Why is the Romanian Army fighting?/ De ce luptă Armata Română? Această broșură a avut așa de mare efect încât doi deputați laburiști de stânga au pus întrebări în Parlament (…) ambii, care au devenit miniștri în cabinet, în primul Guvern laburist de după război, care, pur și simplu, vroiau să ne bage pe toți în închisoare sau în lagăre, cel puțin, pentru că eram inamici, pentru că noi am explicat de ce această luptă în Răsărit este justă. Mi-a revenit mie, ca om tânăr, să scriu memoriu, care a fost predat tuturor guvernelor occidentale și tuturor guvernelor refugiate la Londra, despre Basarabia și de ce luptăm pentru Basarabia. Și pe baza acestui memoriu, am scos această broșură, care spune: Basarabia – Romanian land, în 1962, la 150 de ani de la răpirea Basarabiei. Câțiva ani mai târziu, în 1968, ca să marcăm 50 de ani de la realipirea, de la reîntregirea națiunii, am scos două mari articole, în Guardian și în Observer, pe care cu toții le puteți găsi, să luați un număr cât mai mare de exemplare și dați-le și altora, ceea ce e important… De ce spun toate aceste lucruri? Pentru că în orice situație se găsesc românii, noi niciodată nu abandonăm lupta pentru teritoriile noastre, cu orice risc! Deci, chiar dacă suntem pe poziții oarecum diferite, totuși, toți suntem uniți în a apăra integritatea țării și în a apăra Basarabia!”, își amintea Ion Rațiu.
Abia în 1989, Ion Raţiu şi-a văzut visul cu ochii: românii au devenit liberi. A revenit acasă, după jumătate de secol de exil. A intrat în politică. Cu banii câştigaţi în Londra şi-a susţinut activitatea politică. În mai 1991, Ion Raţiu a candidat la Preşedinţie. Mulţi români l-au acuzat că a venit în România după ce pericolul a fost înlăturat, că nu a suferit în ţară sub jugul comunismului, că nu a mâncat salam cu soia. Foarte mulţi au avut un cui împotriva lui pentru că vorbea o română cu un puternic accent englezesc, dar şi pentru aerul său britanic. Românii l-au poreclit “Domnul Papion”.
La scurt timp după revenire, Ion Raţiu şi-a deschis un ziar şi o tipografie: “Nu mi s-a dat licenţă să înfiinţez un post de televiziune independent. Nu mi s-a permis să pun în funcţiune tipografia modernă, care era gata să lucreze încă de la data de 19 aprilie 1990, deci cu 31 de zile înainte de alegeri. A trebuit să înlătur obstacole incredibile ca să public ziarul Cotidianul, ceea ce am reuşit abia la 10 mai 1991″.
Cu toate că nu a câştigat alegerile, Raţiu a fost senator de Turda şi s-a stabilit împreună cu soţia la Bucureşti. Ion Raţiu a murit la 17 ianuarie 2000, răpus de cancer la esofag. A fost înmormântat în Turda natală, aşa cum şi-a dorit.
(Sursa: romanialibera.ro)
