Călin Ciobotari
Decizia de a monta Tatăl, minunata piesă a lui Florina Zeller, a devenit în spațiul românesc una riscantă. Am în vedere, desigur, deja clasicizatul spectacol de la Teatrul Bulandra al lui Cristi Juncu avându-l în prim plan pe Victor Rebengiuc. În mod obișnuit, o astfel de performanță „închide” pentru o lungă perioadă revenirea la piesa sau la rolul respectiv. Dacă mai ținem cont și de modul în care Anthony Hopkins aportretizat rolul în filmul din 2020, situația devine și mai complicată. În linii mari, riscul de care spuneam ar consta, pe de o parte, în reflexul preluării unor soluții, nuanțe, detalii etc., iar pe de altă parte în sentimentul infertil că, orice ai face, nu te poți ridica la înălțimea lui Rebengiuc & Hopkins. Totuși, a merge pe astfel de precaute formule e, în același timp, păgubos pentru circulația acestui text atât de sensibil și necesar. În plus, ar fi în deserviciul unor actori care pot aduce rolului note personale, unghiuri inedite de interpretare, culori și temperaturi particularizante.
Probabil că la toate acestea s-a gândit Vladimir Anton când a decis să monteze Tatăl la Teatrul Municipal Miercurea Ciuc. El însuși un regizor cu o sensibilitate aparte, probată în spectacole dintre care referențial mi se pare Orașul nostru(Odorheiul Secuiesc, 2019), a contat pe prezența în trupă a unui actor pregătit pentru întâlnirea cu acest rol și nu doar pregătit, dar dornic să sondeze, împreună cu regizorul, teritoriile ambigue, problematice, uneori tabuizate, ale demenței, ale îmbătrânirii și degradării umane. Fülöp Zoltán, căci despre el este vorba, și-a asumat complet provocarea și a reușit să aducă la viață un personaj foarte bine definit pe care memoria spectatorului îl va reține cu siguranță.
Din punct de vedere regizoral, Vladimir Anton preferă o anumită discreție, făcând din actor și din lucrul cu actorul miză majoră a Tatălui pe care ni-l oferă. Se concentrează în special pe dereglarea atentă a cadrelor, creând neostentativ, uneori aproape poetic, un mediu al confuziei, al micro-haosurilor, al amestecului inteligent de planuri. Foarte sugestivă, o dublă perspectivă ne însoțește receptarea spectacolului de la început până la final: una exterioară, în care ne raportăm din afară situațiilor, încercând să înțelegem crâmpeiele narative (divorțul fiicei, mutarea în Londra, sora moartă într-un accident, cândva, absența mamei, profesia tatălui etc.); cealaltă perspectivă e una imersivă, ca și cum ne aflăm noi înșine în postura personajului principal, experimentând panica de a nu înțelege, de a resimți frânturile de abis și de lipsă de logică. Situația aceasta duală ne plasează în postura clasică de spectatori-observatori, dar creează și o foarte profundă solidaritate cu André, o asumare a lui ca parte dintr-o familie ipotetică sau ca o proiecție privată într-o posibilă ipostază similară. Îl vedem pe André, însă, într-o măsură sau mai mică, suntem André. Deloc confortabil, spectacolul ne pune în situația de a medita la cum am proceda într-o astfel de situație, la cum am gestiona destrămarea celui de lângă noi sau, pur și simplu, cum ar fi dacă în fiecare zi ar trebui să o luăm de la zero în reînvățarea lumii, a oamenilor și a lucrurilor din jurul nostru.
Spațiul și organizarea spațiului reflectă dispariția reperelor și, implicit, a certitudinilor. Uși care își schimbă poziția, mobilier mutat, scos și introdus în scenă de mașiniști-infirmieri, albul tot mai pregnant ce anunță blank-ul memoriei. Apoi spațiulgol și relația cu acest gol, sunt foarte precis și sensibil punctate de actor și regizor. O geometrie stranie, neliniștitoare, se instalează treptat într-o organizare scenică în care inserturile video bazate pe prim planuri (ochi, chipuri) dezvoltă un nou strat de emoție, de altă factură.
Un alt accent foarte important e pus pe relația cu fiica Anne. Fekete Bernadetta construiește această relație profund uman, așezând în rol nuanțe ce îmbogățesc spectacolul. Rând pe rând, uimirea, durerea, duioșie, maternitatea proiectată în protecția părintelui, angoasa, frustrarea, dificultatea unei decizii sunt precis punctate de o actriță ce abordează foarte personal partitura și care, spre exemplu, are abilitatea de a face dintr-un banal cub Rubik o foarte pregnantă metaforă a unor incongurențe și derute interioare, la fel cum, tot la nivel micro-obiectual, căluțul alb, de plastic, din mâinile tatălui, e un alt exemplu de simplitate în rezolvare teatrală. Își servește cu altruism partenerul, punându-l în valoare și asumându-și foarte profesionist condiția de secundariat a personajului.
M-am bucurat să îl descopăr pe Fülöp Zoltán. I-am admirat bucuria jocului, modul impecabil de stăpânire a personajului, mijloacele rafinate de dezvoltare a direcțiilor de joc, sensibilitatea de a sublinia atât de pertinent modul în care regresia devine o progresie spre puritate, spre inocență, spre copilul care recâștigă teren în detrimentul unui adult tot mai îndepărtat. Fülöp Zoltán operează apoi cu un umor de bună calitate, un umor cald ce influențează atmosfera generală a spectacolului. Desigur, e un umor ce provine și din replică, din text, dar ține și de abilitatea actorului de a construi pe acorduri fine. Masculinitatea ce flirtează, duioșia paternă, frica de rătăcire, confuzia, vecinătatea singurătății, apoi, la final, fericirea iluzorie a reîntâlnirii cu mama, toate acestea sunt reușite certe în drumul spre împlinirea personajului.
La reprezentația la care am participat, spectatorii erau în mare majoritate tineri, probabil elevi de liceu. M-au frapat concentrarea reală, profundă, cu care s-au conectat la spectacol și interesul evident pe care l-au acordat temei.Dincolo de arealul estetic, cred că importanța educativă a unor astfel de spectacole este considerabilă. Teatrul își relevă încă o dată forța de a inspira comportamente, de a stimula gândirea afectiv-decizională, de a responsabiliza, de a recupera funcția empatică pe care societatea în care trăim o pune tot mai mult în umbră…
Teatrul Municipal Miercurea Ciuc – Tatăl, de Florian Zeller, traducere Mikó Csaba și Gáspár Ildiko. Regie: Vladimir Anton. Scenografie: Raluca Alexandrescu. Dramaturgie: Kesz Orsolya. Video: Csiki Zsolt. Distribuție: Fülöp Zoltán, Fekete Bernadetta, Vass Csaba, Kányádi Anna, Dálnoky Csilla, Puskás László, Tatár Zsuzsa, Tóth Jess, Nichita Károly Anton. Data vizionării: 16 aprilie 2025.
