Călin Ciobotari
După Seaside Stories, fabulosul spectacol din 2022 de la care încă mai avem nisip și alge în memorie, Radu Afrim revine la Teatrul de Stat Constanța, cu o reconfortantă și, în același timp, gravă montare, Teatru Lúcido la malul infinitului. Cu unele ecouri de structurare din Masaj (Teatrul Național „Vasile Alecsandri” Iași), cu presupoziția mării din Seaside, dar și cu un vibe general ce amintește de esteticile de tinerețe ale lui Afrim, Teatrul Lúcido… ne invită să vorbim despre lucruri serioase sprijinindu-ne de ludic: urgente teme eco, crize de tot felul, navele de război, concrete sau simbolice, de la linia oricărui orizont marin sunt tratate în stilul râsu’-plânsu’afrimian pe care îl cunoaștem, dar pe care acum pare că l-a dus la un alt nivel. Ceva nespus de luminos traversează toate aceste discuții ce își au fundamentul în întrebările și neliniștile de fiecare zi. Pretutindeni reflecție ironică, însă o ironie caldă, calmă, ce se deschide nu o dată spre un evident umanism, conținut deopotrivă de dramaturgie și regie.
Un work-shop ținut la mare, adică „la malul infinitului”, de doi impostori ce pretind că sunt conectați la energii cosmicepresupune din parte participanților relatarea unor intimeexperiențe de viață prin intermediul expresiilor de natură artistică (dans, teatru, performance etc.). În „incinta retro-futuristă”, sub ochii noștri și sub haotica organizare a fabulosului cuplu de homosexuali cu accent moldovenesc,felurite persoane vin să vorbească despre ceea ce îi tulbură și îi preocupă, de la angoasele de tip ecologic, până la execuția ideală a unui obsesiv dans al mirilor, de la viața de cuplu cu rutinele ei, la bulversarea sexuală produsă de apariția unui nou locatar în blocul cu patru etaje și așa mai departe.
Dramaturgia eclectică, luxuriantă, fascinantă prin „gang bang”-urile de situații, de explorări lingvistice din care rezultă formule memorabile, dar și imagini foarte puternice, colajează scriitura proprie a lui Radu Afrim, adaptată, ca de obicei, actorilor din distribuție, cu trei texte distincte ale Adrianei Bittel, Doina Ruști și Bogdan Răileanu. Tot ce auzim rostit în scenă e atât de bine scris și mixat, încât cele aproape patru ore(cât aș face de la Iași la Constanța pe autostrada încă iluzoriedespre care vorbește unul din personaje) se topesc într-un timp al spectacolului din care te pomenești că faci parte.
Cosmosul, Covidul, Muzeul de Artă din Constanța, cele 125 de trepte, Ana Aslan, marea interbelică și cea de azi, vecina cu sânii hipnotici de la etajul 2, femeia care în timpul liber este sirenă, salvamarul cimentat în melancolie, panseluțele de larondul principal al orașului, „figurinele” de stil, doamna de care se îndrăgostise Stanley Kubrick și de la care voia să închirieze imobilul pentru a-și filma Odiseea spațială, Antonel din Teleorman (Costinel Antone) și mătușa lui despre care nu vom afla niciodată detalii, Idiotul lui Dostoievski din portbagajul Mercedesului alb, domnul Ginel de la spații verzi (Iulian Enache), actul (sexual) ratat al doamnei Mioara, morsele ce se aruncă de pe stânci din cauza banchizelor ce se topesc și încă alte câteva sute de „evenimente„ acționale și ideatice ale spectacolului te duc într-o duioasă copleșire metodologic ținută sub control de un regizor mai generos ca oricând în a face din actul regiei sol pentru performanțe actoricești.
O discuție aparte comportă modul foarte elaborat și divers în care Afrim tratează în acest spectacol erotismul. Monologul despre prima experiență sexuală a Sabinei (Ecaterina Lupu, înuna dintre cele mai puternice secvențe de teatralitate coregrafiată pe care le-am văzut în ultimul timp), sexualitatea femeii la 50 de ani (post-scriptumul răvășitor al Lanei Moscaliuc), tentația adulterului (în relatarea Danei Dumitrescu), senzualitatea pielii de mamifer marin, voluptățile sirenei care înoată pe spate (Liliana Cazan), trupurile ce se iubesc într-o pitorească barcă de lemn (Cătălin Bucur și Anais Agi-Ali), tandrețurile cu năbădăi din cuplul homosexual Massimo & Dutti (Andrei Bibire & și Theodor Șoptelea), exasperarea bărbatului de 30+ care își vede existența redusă la sex, vin și țigări (Ștefan Mihai și Cristina Luca), pulsiunile târzii ale Doamnei N (Nina Udrescu) sunt nenumăratele unghiuri sub care, frust sau metaforic, abordează Afrim straturile erotice ale omului contemporan. Din această perspectivă, Teatro Lúcido este (și) un consistentspectacol erotic. Decorurile și minunatele costume ale Irinei Moscu dezvoltă fertil această temă a erosului, într-un proiect scenografic de o senzualitate cu totul și cu totul specială.Peste tot, liniile de mișcare ale Flaviei Giurgiu dau impresia unui val uriaș ce se mișcă lent și tandru, odată cu noi, în interiorul uimitoarei bule cu hublouri creată de scenografă șiscăldată în light design-ul de mare clasă al lui Cristian Niculescu.
Ironia ontologică, monumentală, fatală, e și ea explorată înfinalurile multiple, de tip farsă, cu demascări, cu dezvăluiri și „lovituri de teatru”, cu nu e ceea ce pare și nu ești cine credeam că ești, totul pe fondul unei teatralități a vieții atât de bine redată de actori adânc scufundați în text, încât adeseori par că nu mai operează cu personaje, ci ne spun propriile lor povești. Ei înșiși performeri și spectatori, se aruncă la nesfârșit, cu sau fără plasă de siguranță, în roller coaster-ul de stări și replici pe care un regizor inepuizabil, imprevizibil,dezlănțuit, l-a meșterit și ni l-a semnat zâmbind.
Trupa de la Constanța nu încetează să uimească: actrițe și actori magnetici, intenși și carismatici, în comunicare frontală cu publicul, gata să se arunce în monologuri profunde, dar și în relații atât de adevărate, jonglând cu poantele, dar gata să se topească în frazări coregrafice îmbinate de poezie, cu voci care știu să dea reliefuri pe replică, dar și să abordeze profesional linii melodice complexe. Actorie-bucurie…
Bulversant prin bogăția lui, nu lipsit de firide prin care în scenă se prelinge, ca dintr-un robinet intenționat lăsat deschis, nostalgia (apelul la copiii din 1920 care să dea un semn, mișcând iarba într-o zi în care vântul nu adie, pornind din contemplarea unui tablou de pe vremea când singura poluare era a uleiului de pe pânză…), spectacolul lui Afrim rămâne, totuși, prioritar despre un prezent disconfortant în care, ne place sau nu, trebuie să rămânem lucizi. Uneori doar en passant numit (Colectiv, vaccinările, ambulanțele, fondurile europene etc.), alteori violent expus (grotesca frântură video cu Șoșoacă vorbind despre homosexuali sau nu ușor suportabilele cadre, pe repeat, în slow motion, a morselor ce se aruncă de pe stânci), prezentul trebuie adus mereu în discuție. Indiferent la care dintre malurile infinitului te-ai afla…
Teatrul de Stat Constanța – Teatrul Lúcido la malul infinitului, Scenariu de Radu Afrim. Include textele Vizită în casa unui bărbat în absența soției sale de Adriana Bittel, Variabila Dostoievski de Bogdan Răileanu, Țâțe de Doina Ruști. Regie: Radu Afrim. Scenografie: Irina Moscu. Coregrafie: Flavia Giurgiu. Lighting design: Cristian Niculescu. Asistent regie: Tudor Cioboteanu. Distribuție: Theodor Șoptelea, Andrei Bibire, Liliana Cazan, Ștefan Mihai, Cristiana Luca, Lana Moscaliuc, Cătălin Bucur, Anaïs Agi-Ali, Ecaterina Lupu, Iulian Enache, Dana Dumitrescu, Costinel Antone, Nina Udrescu, Cosmin Conțolencu. Data vizionării: 5 aprilie 2025.
