Călin Ciobotari
Cel mai recent text al Elisei Wilk, montat de Aba Sebestyén la Teatrul Național Târgu Mureș, Compania Tompa Miklós, prezintă istoria unei familii dintr-o perspectivă strict feminină, cu planuri care se întrepătrund într-o țesătură emoționantă. Aproape simțim că facem parte din familie, niște rude mai îndepărtate care încearcă să înțeleagă de ce bunica Nora și-a turnat la Securitate prietenii din RDG, de ce mama Victoria a ajuns singură la 50 de ani, de ce fiica Anita e nefericită și încă are frica de a nu fi abandonată.
Dramaturgia Elisei Wilk se dezvoltă, așa cum ne-a obișnuit deja, pe mai multe straturi. Unul dintre ele sondează istoria recentă, cu o primă oprire în 1982 (deși narațiunea include acțiuni relevante ce au loc tocmai în 1945), verile la Mangalia, idealurile din comunism (Dacia care vine după 5 ani de așteptare, glumele cu Oltcitul, nudiștii de la Techirghiol, hotelul străinilor și poloneza de la ultimul etaj care vindea ciorapi de nailon, apoi anii 90, cu provocările și iluziile lor etc.) Elise activează o memorie emoțională a celor care au prins acele vremuri, dar și curiozitatea unor generații cărora astfel de informații li se par prea uimitoare ca să nu fie interesante.
Un al doilea strat dezvoltă relațiile de familie. Elise operează acum cu delicatețe. Ea nu-și judecă eroii, ci îi așază față în față cu episoade din trecut, flash-uri mai mult sau mai puțin luminoase ce străbat temporlitățile și procură, cumulativ, sensuri. Absența dragostei, adulterul, refugiul în anonimat, sentimentul ratării, al inutilității, neîmplinirea, îndoiala – toate astea nu au nimic senzațional, ci defilează prin fața ochilor noștri în registre minore, în acompaniamentul atât de duios al muzicii, veritabilă dramaturgie secundă, pe care Tibor Cári, el însuși …teatralizat (un clovn ce ni se va devoala în final, la aplauze), o produce la pianul din fundalul scenei.
Istoria și familia se întrepătrund, viețile individuale par acorduri ale unor „songuri” mai ample ce le conțin și le determină. Și nu ai cum să nu te întrebi dacă nu cumva existența ta e, de fapt, o consecință a lumii în care, independent de voința ta, ai ajuns să trăiești, dacă nu cumva destinul tău, unicul și irepetabilul tău destin, e în mâna unor forțe asupra cărora nu ai absolut niciun control. Și Nora, și Victoria, și Anita (uneori percepute ca voci ale unor timpi diferiți, alteori asemenea altor trei surori) par că plutesc în derivă. Iubirile lor, speranțele lor, visurile lor au inconsistența picăturilor de ploaie din sâmbăta în care începe spectacolul, picături ce se sparg în final precum milioane de inimi, cum atât de plastic le descrie Elise Wilk.
Un al treilea strat e unul despre feminitate, despre complicațiile și paradoxurile ce o definesc, despre vulnerabilitățile și, deopotrivă, puterile ce o fac mereu să meargă mai departe. Călătoria în timp a Victoriei, în ghidajul creaturii luminoase ce o însoțește, începe odată cu accidentul. Bănuim că ceea ce urmează e o compresie a tot ce a fost în secundele de dinaintea morții, însă Elise Wilk renegociază finalul, îl deschide spre o zodie consolatorie a posibilului, în care altcineva a murit în accident, în care mama ajunge la nunta fiicei, în care iertarea, împăcarea, surâsul au valoare de concluzie…
Patru actrițe polivalente joacă tot, fără rest, fără ezitări, intră și ies din personaje, sarabandă amețitoare de roluri, voci, emoții, genuri, vârste. Nimeni nu pleacă din scenă, o teatralitate excelent condusă și convenții foarte intense făcând ca scenele să aibă firesc și fluență. Erzsébet Fülöp, Dorottya Nagy, Katalin Berekméri, Ramóna Gecse joacă și se joacă, construiesc și deconstruiesc relații, compun și descompun, animând costumele lui Judit Dobre-Kóthai, manevrând decorul minimalist și reamintindu-ne cât de simplu poate fi uneori teatrul.
Scriitura Elisei e un aliaj foarte puternic de poezie, adevăr, umor, informație. Ea transportă o sensibilitate lucidă, de tip cehovian, descrie și meditează, simultan, asupra vieții, esențializează și celebrează faptul de a fi. Independent de penumbrele pe care le dezvăluie, de tristețile de fond și de un curent de zădărnicie ce adie uneori prin scenă, Alaska rămâne în esența ei un argument foarte puternic în favoarea bucuriei de a trăi. Mai mult decât analizat, genul acesta de teatru se pretinde trăit. Tandrețea și delicatețea cu care dramaturgia dezvoltă personaje și situații de viață impun o tandrețe și o delicatețe a receptării. Încă am sentimentul că am asistat la ceva foarte intim, în care Alaska a devenit o metaforă inversă, indicând apropierea, nu distanța, căldură umană, nu banchiză de gheață…
Teatrul Național Târgu Mureș, Compania Tompa Miklós, în coproducție cu Yorick Studio – Alaszka / Alaska de Elise Wilk. Traducerea în limba maghiară: Albert Mária. Regia: Sebestyén Aba Muzica: Cári Tibor. Costume: Dobre-Kóthay Judit. Decor: Sós Beáta. Coregrafie: Tünde Baczó. Distribuție: B. Fülöp Erzsébet, Berekméri Katalin, Nagy Dorottya, Gecse Ramóna. Pianist: Cári Tibor. Asistent regie: Brok Bernardette. Spectacol vizionat în data de 19 ianuarie 2025
