Călin Ciobotari
Brăila, așa cum cei mai mulți dintre noi știm deja, este un oraș de la care te poți aștepta la orice. Toamna, orașul dunărean se încarcă de o melancolie teribilă, devenind atât de fluid încât aproape că nu mai știi care e fluviul și care e urbea. Oamenii au ceva plutitor în mers și trebuie să te uiți cu atenție ca să înțelegi că tălpile lor ating totuși solul. Timpul se rostogolește haotic pe pietonalul cu umbrele multicolore, iar fantomele din hotelul străvechi pe care a crescut vegetația se amestecă printre trecători. Ceva putrezește și ceva înflorește simultan în acest oraș de care te simți subit contaminat până peste cap. Dacă te plimbi prea mult pe faleza cu sălcii, te îmbolnăvești de nostalgie, iar dacă nu o faci, ai sentimentul că trăiești degeaba.
În orașul acesta paradoxal, toamnă de toamnă se întâmplă, printre altele, un Festival Internațional de Teatru și Arte Performative, organizat de Radu Nichifor și echipa sa de la Teatrul „Maria Filotti”. E un Festival după chipul și asemănarea orașului, căci îl oglindește și îl împlinește: e divers, e relaxat, e cald și profund. Selecția actualei ediții a adus, alături de foarte puternicele spectacole ale gazdelor („Lacrimile amare ale Petrei von Kant”, „Menajeria de sticlă”) o serie de producții teatrale menite să încânte publicul brăilean. S-a mers pe calitate, pe succes garantat, managerul teatrului și al festivalului probând încă o dată atașamentul față de un public pe care nu doar că nu îl minte, dar îl iubește cu luciditate. În prim plan au fost, astfel, spectacole cu notorietate precum „Zeițe de categoria B”, „Pisici 2”, „O repetiție moldovenească”, „Despre oameni și șoareci”, „1946”, „Fiul”, „Trilogia belgrădeană”, „Orașul nostru” și multe altele grupate în intervalul 20-29 septembrie, dar și într-o post-față a Festivalului din luna octombrie. Componenta internațională de anul acesta a fost dată de invitarea unor teatre din Ungaria și Republica Moldova.
Clădirea teatrului a devenit în toată această perioadă un adevărat hub de spații teatrale, dar și un veritabil acasă atât pentru trupele invitate, cât și pentru spectatori. Radu Nichifor a avut mereu ca proiect personal deschiderea deplină a teatrului spre comunitate, în sensul cel mai fizic cu putință. Probabil, la ora aceasta, unul din teatrele cu cele mai multe spații de joc funcționale din România, devine oricând gazdă pentru multe alte activități sau evenimente culturale, transformându-se într-un fel de inimă vie a unei Brăile care nu și-ar mai putea concepe existența spirituală fără teatru.
O altă observație ține de prezența în număr neobișnuit de mare în Festival a tinerilor, nu doar la spectacole, ci și la evenimentele colaterale (lansări de cărți, dezbateri, conferințe etc.). În fapt, teatrul culege ce a semănat în ultimii ani: o foarte apropiată relație cu liceeni, pe care i-a implicat activ în diferite proiecte, recuperând un foarte necesar sens educațional al artei teatrale și construind un parteneriat afectiv pe termen foarte lung. De altfel, festivalul a fost deschis cu spectacolul „Hangița”, o reușită adaptare după Goldoni a elevilor de la Liceul de Artă „Hariclea Darclee” Brăila. În treacăt fie spus, a deschide un Festival de o asemenea anvergură cu un spectacol al liceenilor mi s-a părut un statement curajos și inteligent formulat de un teatru ce mixează inspirat sobrietatea unui îndelungate tradiții cu prospețimea unor noi și noi… începuturi. Ai mereu, la Brăila, dubla impresie că te afli în ceva venerabil și, în același timp, că asiști la inaugurarea unui teatru nou.
La fel de importante mi s-au părut acele evenimente cu valoare de reconstituire culturală, focusate pe recuperări din trecutul mai mult sau mai puțin îndepărtat al orașului: nume uitate, locuri din Brăila de altădată, tradiții și năravuri locale, episoade relevante pentru mitizările și demitizările urbane – toate acestea au ieșit la suprafață, ca după o retragere a unor ape, aluviuni ale memoriei necesare consolidării identității comunitare. Am avut privilegiul să fiu gazdă pentru trei astfel de întâlniri cu brăileni get beget (fie prin naștere, fie prin angajarea totală în destinele orașului), îndatorați Brăilei natale, dar, în același timp, îndatorând-o prin nivelul foarte înalt la care au activat.
Într-o primă secvență, actrița Catrinel Dumitrescu a propus încântătoare și emoționante incursiuni în Brăila anilor 60-70. Pasională și evocând cu nesfârșită tandrețe fâșii dintr-o biografie suprapusă pe istoria teatrului brăilean, actrița de la Nottara a făcut posibilă conectarea tinerilor din public la o atmosferă realist-magică dintr-un alt timp. A contopit informația istorică cu amintirile personale, adevărurile oficiale cu cele intime, rezultând aproape două ore de confesiuni, un fel de curs despre neuitare și nemurire.
Un al doilea dialog l-am avut cu scenograful și președintele UNITER Dragoș Buhagiar; printre multiple alte direcții de discuție, una a atras în mod special atenția publicului: modul în care orașul natal și energiile lui se regăsesc în scenografiile reputatului artist. Exemplele concrete pe care cu precizie și emoție le-a furnizat Dragoș au validat acea teorie conform căreia anii și locurile copilăriei își pun decisiv amprenta pe tot ceea ce vei deveni.
O a treia secvență a avut-o în centru pe Veronica Dobrin, una dintre cele mai bine conturate figuri din peisajul administrativ cultural al ultimelor decenii, ea însăși un personaj puternic, seducător prin onestitate și directețe, diplomație și eleganță. Considerată de mulți drept un model de management teatral feminin, doamna cu mână de fier ce a condus Teatrul brăilean în ceea ce e cunoscut drept „deceniul de aur” al instituției (2000-2009) a vorbit nu atât despre sine, cât despre diversele contexte în care s-a aflat: profesoară de prestigiu, directoare a Direcției pentru Cultură (în comunism și în post-comunism), directoare de teatru, promotor al unor evenimente majore ce au marcat Brăila, oraș ce a adoptat-o și care o prețuiește ca pe unul din marii lui prieteni. O lecție de modestie, de risipă de sine, de sacrificiu, de voce sonoră și răspicată a feminității într-o lume tradițional dată spre administrare bărbaților, o lecție îndelung aplaudată, la scenă deschisă, într-un septembrie de neuitat.
(materialul complet în revista Teatrul Azi)
