Când ceea ce cauți e mai aproape decât credeai

Antonia Mihăilescu

 

,,Doare, dar e frumos”

Ești așezat în scaunul tău și privești scena. Mintea îți e ocupată de toate grijile de peste zi. Apoi, pe un ecran bine așezat, ești pus față în față cu prima scenă de eliberare. Beznă. Cercul invocării spiritelor care ne vom ajuta în călătorie.

Simți cum mirosul de salvie îți pătrunde în corp, în sânge, în fiecare celulă.

Fără să-ți dai seama când, primul ghid te ia de mână. E o mână pe care o vezi fizic învăluită într-o lumină caldă, dar o simți mână în mână cu tine, cum te încurajează să îi acorzi încredere și să începeți împreună călătoria (de apreciat alegerile lui Çağlar Yiğitoğulları și Jenel Molodovan, căci lumina caldă este cea care apropie psihic spectatorul de povestea & senzațiile născute pe scenă, îi oferă un sentiment de intimitate și deschidere, iar în acest context este lumina potrivită pentru a coopta inconștient spectatorul în ritual).

Ritmurile tobelor îți pătrund în carne și inimă. Ești aici. Simți că ești aici. Neliniștile care te bântuia când ai intrat în sală dispar încet, încet. Simți cum cel de-al doilea ghid îți îmbrățișează sufletul. Muzică și incantație. Ghidul numărul trei își arată natura umană prin bătăi repetate în aer, fără a scoate niciun sunet, îți arată că nu avem nevoie de ajutor suplimentar, trebuie să scăpăm de toate obiectele lumești de ajutorul cărora prea mult ne-am obișnuit să depindem. Și apoi ghidul își folosește palmele. Ne arată cum ne-am uitat natura de a ne folosi propriul corp, fără să fim dependenți de mijloace care pot dispărea într-o zi. Așa ne putem descoperi natura, puterile. Iar în momentul în care abuzăm de ele, căci nu suntem obișnuiți cu asta, are loc căderea. Căderea. Care înseamnă cunoaștere.

,,Sunt ca zăpadă care se topește. Mă spala pe mine de mine” – mintea cântă împreună cu actorii. Muzica te îmbrățișează și te urcă pe valuri de aer cald. Mergeți împreună spre redescoperire, spre cunoaștere, spre adevăratul ,,TU” .

Muzica reflectă pașii tăi și ai ghizilor prin vale. Întreaga atmosferă se coordonează cu sufletul care trece prin văile spre, ei bine, asta vom vedea la final. Scenografia lui Tudor Luncanu este de o calitate remarcabilă. Avem de a face cu o aranjare minimalistă a decorului care aproape lipsește, însă ce poate fi mai potrivit atunci când vorbim despre eliberare? Costumele actorilor conțin in și alte materiale naturale, în coordonare cu mediul înconjurător. Și potrivite pentru călătoria propusă.

Să-mi fie spre iertarea actorilor, însă de aici și până la catharsis – moment pe care eu așa l-am simțit – am fost total captivată și învăluită de spectacolul care m-a cuprins și îmbrățișat. Am simțit că merg într-o adevărată călătorie spirituală, în care m-am desprins atât de tare mine, încât pur și simplu mintea mi-a fost furată și, simultan, purificată. Singurul moment de trezire a fost scena în care ghidul și-a aruncat hainele pentru a se descoperii pe sine – o metaforă superbă, nuditatea fiind folosită cu scop și bine argumentată. Momentul meu de trezire a fost datorat dorinței de a vedea reacția publicului clujean: un public bine educat, care a zâmbit subtil în colțul gurii sau deloc. Nu am observat priviri întoarse, pline de o pudoare care nu își avea locul în acest context.

,,Ești oceanul într-o picătură” – îți sună în fiecare celulă. Prin instrumentele propuse (de-a lungul spectacolului am văzut: clopoțel, pian electric, chitara electrica, tobe șamanice) am simțit toată puterea și, simultan, desprinderea. Aici simțiți catharsisul. Simți că îți vine să plângi, să-ți arunci hainele alături de chitara electrică care țipă odată cu tine. E-li-be-ra-re.

După acest moment, mișcările ghizilor devin mai puternice, strigătele mai puternice, muzica mai puternică, tu devii mai puternic.

În ultima vale ești alt tu. Un nou tu. Te miști o data cu ghidul în alergatul pe loc. Pe fundal influențe techno, un nou gen apărut odată cu toată creșterea nivelului spiritual. Delir și amalgam benefic audio, adevărată eliberare simultan cu fuga corpului: ,,Viața-i căutare” . Repetăți asta în minte. Ieși din sală. Esti altul. Și acum ești încurajat să-ți începi căutarea singur pentru că inițierea a avut loc.

Mihnea Blidariu este cel care te introduce în călătorie. Încă de la început are capacitatea de a fascina și captiva spectatorul încă novice în călătoria propusă de spectacol și este de remarcat puterea de a cânta atât de bine la mai multe instrumente, însă deja o știm din concertele sale. Radu Dogaru impresionează prin vocea sa, prin modul în care aceasta se modelează pe cuvintele rostite și răsună până în cel mai îndepărtat ungher al sălii. De asemenea, privirea sa pătrunzătoare este una dintre modalitățile prin care ține publicul mereu atent. Anca Hanu nu numai că este o prezență scenică puternică, dar și posedă o voce care poate emite sunete care-ți fac pielea de găină și pe care nu le vei uita mult timp după spectacol. Romina Merei prezintă un joc scenic impresionant, decorul devenindu-i casă, casă în care se simte bine și asta poate fi observat ușor de oricare tip de spectator. Diana Ioana Licu: trebuie să menționăm înainte de toate că părul acesteia și coafura sunt mai mult decât potrivite în acest spectacol, arătând ca un șaman autentic. De asemenea, actrița demonstrează o agilitate impresionantă, corpul ei fiind un fluid care se integrează în spectacol asemena apei turnate în apă. Sau, în contextul nostru, spiritului în Univers. Mihai Florian Nițu este unul dintre ghizii care te coordonează prin căldură sufletească. Jocul lui scenic inspiră apropiere față de spectator, lucru greu de înfăptuit. În această relație (actor – spectator) cel de-al patrulea perete este dărâmat cu talent. Cristian Rigman este unul dintre actorii care domină scena. Prezența lui este acaparatoare, având în arsenalul său toate instrumentele pentru un actor de succes. Și, de asemenea, un șaman puternic. Sânziana Tarța exprimă și ceea ce joacă: Iubire. Prin candoarea și frumusețea ei, actrița demonstrează agilitate și, iată, putere prin exprimarea sentimentului de Iubire.

Influențele rock sunt cele care încurajează și propun libertatea și reflectarea revoltei pe lume; aceasta este metoda folosită încă din primele apariții ale acestui gen.

Dar să începem cu începutul. Universul sonor creat de Çağlar Yiğitoğulları și întreaga echipă este îmbinare impresionantă între teatru și muzică, o adevărată manifestare a capacității celor două de a se combina într-un univers fascinant și capabil să captiveze și (lucru greu de făcut) să țină atent spectatorul pe toată durata reprezentației.

Spectacolul debutează cu influențe șamanice combinate cu textul. Cele două curg în tandem, acomodând spectatorul cu atmosfera, oferindu-i senzația de confort. Astfel muzica este utilizată cu succes ca personaj și nu doar în ajutorul construirii unei atmosfere. Încă de la început aceasta îmblânzește participantul la spectacol prin influențe șamanice și poate chiar ușoare tendințe din zona pop. Apoi excursia noastră (iată că spectatorul este implicat și într-o călătorie muzicală, nu doar spirituală) se extinde în sunete din ce în ce mai puternice, ajungându-se la influențe, după cum am precizat, rock și techno. Putem observa și o trecere prin timp – de la rock la techno, regizorul demonstrând că cele două nu se exclud una pe cealaltă. Universul sonor joacă alături de actori, râzând, plângând și țipând alături de ei. Are corp, corp ale cărui mâini mângâie și strânge spectatorii, ale cărui picioare bat în podea. Sunetele vorbesc și ne pătrund în minte.

Teatrul și muzica – separat și, iată, împreună – sunt două metode de eliberare în care ființele umane și nu numai, căci s-a demonstrat că mai multe tipuri de viețuitoare au reacții la artă , sunt forme care au capacitatea de a trezi senzații (în cazul nostru, inițial curiozitate, apoi, pe parcursul spectacolului, participantul ajunge să treacă prin senzațiile propuse de poveste și este susținut de muzică în acest parcurs, excursie chiar ajungând să fie cu adevărat spirituală). Privind strigătele din spectacol, acestea sunt unele dintre cele mai vechi forme de manifestare din zona sunetelor, fiind prezente încă din Antichitate în manifestările teatrului. Dar aici vorbim despre o perioadă și mai îndepărtată – o perioadă în care strigătele erau forma de manifestare a bucuriei, tristeții, disperării, curiozității și, în general, a tuturor sentimentelor. Asta nu înseamnă că spectacolul nostru, călătoria noastră, nu se poate întâmpla și în ziua de astăzi, căci există triburi și adepți a diferitelor tipuri din sfera acestui gen de spiritualitate. Strigătele sunt mai mult decât necesare în ,,Cântece șamanice: The Quest” și partea fascinantă este atunci când se transformă în strigăte-cântece ca mai apoi în cântece propriu –zise.

Spectacolul în sine este o formă de demonstrație că cele două manifestări ale artei mai sus menționate sunt o combinație care au capacitatea de a captiva și fermeca spectatorul, stârnindu-l să caute în sine, să-și confrunte fricile, traumele și, în final, să-l elibereze. Căci muzica și teatrul sunt forme de eliberare. Iar ,,Cântece șamanice: The Quest” își atinge cu brio misiunea.

 

CÂNTECE ȘAMANICE/ THE QUEST

Teatrul Național ,,Lucian Blaga” Cluj-Napoca

Inspirat de poemul persan Conferința păsărilor de Farid ud-Din Attar
Traducere de Ramona Tripa

regia: Çağlar Yiğitoğulları
scenografia: Tudor Lucanu
muzica: Çağlar Yiğitoğulları, cu participarea întregii echipe
design lumini: Jenel Moldovan

Distribuţia: Mihnea Blidariu; Radu Dogaru; Anca Hanu; Diana-Ioana Licu; Romina Merei; Mihai-Florian Nițu; Cristian Rigman; Sânziana Tarța

regia tehnică: Răzvan Pojonie
operator lumini: Alexandru Corpodean
operator sonorizare: Marius Rusu

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here