Emil Coșeru și Radioul ieșean (I)…

Radioul este fascinant, atât pentru noi, cei de la microfon sau de la pupitrul tehnic, dar pentru cei care ne ascultă, lăsând imaginația să deseneze poveștile și portretele, descrise în cuvinte. Radio Iași, studio teritorial în cadrul Societății Române de Radiodifuziune, are o istorie aparte, influențată de schimbările politice, sociale și culturale din această regiune, care a fost întotdeauna o graniță complicată între est și vest. Personalități importante, culturale și din domeniul științei, au marcat prin prezența lor existența radioului nostru. Actorul Emil Coșeru, profesor la Facultatea de Teatru din cadrul Universității Naționale de Arte „George Enescu” din Iași, așează Radio Iași între locurile sale de suflet. (Ioana Soreanu)

Ioana Soreanu: Domnule Emil Coșeru, aș începe prin a vă întreba a cui voce este mai sonoră, a actorului Emil Coșeru sau a profesorului Emil Coșeru?

Emil Coșeru: Doamna Ioana, (râde) cum să iau eu întrebarea asta? Bineînțeles, a actorului, pentru că din ’69, când am intrat pe scena Naționalului, eram actor. După aia, în ’90, când au început tulburările comunale, așa… am gândit-o, „dom’le, ce-ar fi să reînființăm școala asta” și atunci, bineînțeles, volens nolens, am devenit și profesor. Nu strică să fii și profesor acolo, cu toate că…

Vi se datorează în mare măsură reînființarea școlii de Teatru ieșene.

Mă bucur că tu recunoști treaba asta, pentru că sunt foarte mulți care uită. Eu, domnul Tudose, Dumnezeu să-l odihnească, și s-o odihnească Dumnezeu și pe Natalia Dănăilă, toți trei am gândit același lucru. La început a fost greu pentru că n-aveam spații, ne-am zbătut pentru fiecare lucru care s-a putut smulge de la ministere.

„Am avut parte de foarte multe întâlniri cu radioul pentru că eram chemat și pentru poezie”

Ce loc a ocupat Radioul în viața dvs? Ce înseamnă radioul pentru dvs?

Radioul e foarte important. Un actor trebuie să treacă neapărat și prin radio, pentru că nu se poate altfel. Instrumentul lui e vocea și vocea e foarte bine pusă în evidență de radio, de un studio de radio. Pe vremuri, atunci, era un studio mult mai amărât, mai… Chiar vorbeam cu tine înainte de a intra în studio, ce bine că v-a construit cineva studioul ăsta, adică entitatea asta colosală, fenomenală, care are un impact fenomenal. Noi stăteam acolo, în clădirea aia care văd că stă să pice, dar erau niște operatori foarte buni, inimoși, stăteau zi și noapte, știți foarte bine că voi faceți de gardă aici tot timpul, și reporterii și toată lumea care lucrează în radio, pentru că e o istituție de o importanță națională. Eram prost plătiți, s-o spunem pe aia dreaptă, cât se putea atunci, la vremea aia, nici acum nu-i prea bine, dar, mă rog, să trecem peste lucrurile astea. Era, însă, frumos, era bine, era altceva decât teatru. Teatrul presupune repetiție, text învățat, șicane, fel de fel de reluări, reluări, reluări de care la un moment dat te plictișești. Cred că, uneori, sunt mai bune repetițiile decât spectacolele. Și chiar m-am gândit că, dacă am da spectacole cu repetiții, ar fi mai interesant decât dacă am dat spectacole-spectacole. Bun, să revenim la ale noastre. Și atunci, simțeai nevoia să faci și altceva. Am avut parte de foarte multe întâlniri cu radioul pentru că eram chemat și pentru poezie.

Dar cum a început această relație?

M-a chemat tot Lulușa Dănăilă și țin minte că prima poezie pe care am spus-o a fost „După melci”, a lui Ion Barbu. Și i-a plăcut foarte mult și tot timpul o dădea pe post, când putea s-o dea, că e un poem pe cât de superb, pe atât de lung.

Doamna Dănăilă care…

… care lucra în Radio înainte de a veni la noi. Era redactor cultural.

Ascultați constant radioul în acea perioadă?

Da, da. Păi, ascultam radioul de când eram la Tecuci, înainte de a da la facultate. Locuiam între Matca și Cudalbi, pe acolo, și avem un difuzor. Știi că erau niște difuzoare amărâte, vai de capul lor, și ai mei, de dimineață până seara, ascultau acolo. Că era bine, că era rău ce se spunea în cutia aia, noi ascultam. Și acolo am ascultat prima dată teatru. Țin minte că eu îl ascultam pe Vraca, marile lui piese, Delavrancea, ce mai juca el. Vraca avea o voce fenomenală, foarte bună, voi știți să apreciați foarte bine vocile și mă închipuiam eu ce-aș putea să fac în locul lui… lui Vraca. (râde) Jocuri de copil, bineînțeles. Deci, da, ascultam radio tot timpul. Ascultam știri, ascultam muzică de toate felurile, populară sau ușoară. Era interesant. Încă nu apăruseră televizoarele sau doar aleșii sorții aveau în gospodărie așa ceva. Țin minte că avea o familie la capătul mahalalei noastre și toată lumea, toți puradeii, eram înghesuiți în camera aia să vedem imaginile, umbrele alea de pe ecran.

Dar cum vă imaginați lumea din cutia aceea cu vorbe și sunete?

Bine, încă nu înțelegem eu care e mecanismul, care e toată tehnica. Știi foarte bine că toată lumea spunea: „cum se poate acolo găsi cineva într-o cutie de asta atât de mică, de lemn”, prostii de genul ăsta, dar, de multe ori, eram fascinat de ce se spunea, eram fascinat efectiv, nu mă gândeam cum era posibil. Sunetul nu doar că mă interesa, dar efectiv mă fascina.

„…tropăituri, venit, plecat, alergături, gâfâieli, scaune trântite..,”

Care au fost întâlnirile sau oamenii care v-au marcat la Radio Iași?

La Radio? Păi, pe pe lângă Natalia Dănăilă, a fost Aurel Brumă… El este și un scriitor nemaipomenit, ținea și o rubrică de umor…

„O brumă de umor”.

Exact. Și el e tecucean de-al meu. Tatăl lui mi-a fost profesor timp de un an. El rotea cam toți actorii din teatru să vină să lucreze aici la radio, să colaboreze. Cu Gabi Câmpeanu. Era o doamnă, operator foarte bun…

Mai erau soții Teodoru, Lidia și Ioan Teodoru…

Așa, Lidia, Lidia Teodoru.

Ioana Soreanu: … care erau chiar ilustratori și lucrau pentru emisiuni.

Emil Coșeru: Da, da, da, foarte buni, foarte buni!

Tehnicieni remarcabili, mai ales că atunci condițiile tehnice, să ne aducem aminte, erau complicate, era foarte greu să înregistrezi teatru.

Se difuza foarte mult teatru pe atunci la radio. Înregistram des la studioul din actuala curte.

Studioul „Val Gafta” s-a numit la un moment dat, mai încoace.

Val Gafta, da, și cu Val colaboram destul de mult. Mai era Constantin Paiu, scriitorul și criticul de teatru. În studioul acela făceam efecte sonore cu scaune trântite, cu fel de fel de alte chestii sonore. S-au păstrat bănuiesc în fonoteca voastră, ar merita redescoperite acele efecte sonore pe care le produceam într-un mod care pare azi rudimentar: tropăituri, venit, plecat, alergături, gâfâieli, scaune trântite. Făceai ca o pisică, dacă textul o cerea ș.a.m.d. Era plăcut, trebuia să fim creativi. O piesă dura cam două-trei ore, depinde de dificultatea piesei. Erau implicați și scriitori ieșeni puși în undă pe vremea aia. Stăteau și ei în cabina de înregistrare și mai dădeau și ei sfaturi, una-alta. Mi-l amintesc pe Saul Taisler, care o făcea pe regizorul și tot timpul colabora cu noi. Apoi Valeriu Burlacu și mulți alții… Eu eram tânăr atunci, în ‘69, eram cel mai tânăr din teatru, aveam 21 de ani, și eram fericit să fac parte din această lume fascinantă a radioului.

Povestiți-ne o întâmplare relevantă pentru relația aceasta, teatru – radio.

Mircea Verusi m-a invitat de foarte multe ori să cânt, deși eu n-am treabă cu muzica. Dar el și cu altcineva, nu mai țin minte cu cine, făceau un fel de emisiune cu animale, cu păsări. Avea o carte din care tot timpul citeam, dar citeam ore întregi de acolo, mi se usca limba în gură, e o meserie foarte complicată și pentru voi, și pentru toată lumea, să stea în fața microfonului să vorbească tot timpul. Dar îmi plăcea pentru că, în același timp, înțelegem și ce spunea textul și ce era acolo, despre o anumită categorie de animale, de păsări, învățam felurite chestii. Nu era doar o citire albă, era chiar nuanțată și bănuiesc că prindea, de vreme ce eram chemat tot timpul să citesc ore întregi acolo. Mircea Verusi era un băiat nemaipomenit. Am făcut împreună armata și ne-am regăsit când m-am întors la Iași. Aș fi interest să reascult acele înregistrări. Nu știu dacă mai există, știu că s-a distrus foarte mult din arhivă, mai ales că, așa cum știm, Radioul ieșean a fost o perioadă închis.

„stăteam pe scări, se vocifera, toată lumea își azvârlea șepcile în sus, era o fericire din asta pe care mai târziu aveam să ne-o înghițim…”

Aici am vrut să ajungem, la momentul Revoluției, pentru că Radioul, da, a fost închis, toate studiourile teritoriale au fost închise între ‘85 și ’89. Dumneavoastră ați fost printre cei care, în zilele Revoluției, au venit la Radio, au fost aici și au făcut posibilă redeschiderea radioului.

Da, am fost aici în una din acele zile tulburi. Unde este acum ghereta portarului erau scările pe care urcai pentru a intra în sediu. Era o animație fenomenală, ce putea să fie, toată lumea se bucura. Mă rog, și eu și soția mea, Dana, eram într-o relație de prietenie strânsă cu familia Petrescu, cu Tereza și cu Dan Petrescu. Ei făceau parte dintr-un grup în care eram și noi implicați Dan era arestat la domiciliu și atunci, în ziua aia, când Ceaușescu a fugit, Dan Petrescu a fost eliberat și a venit, a fost adus la Radio, iar eu am venit pentru el. Nu știu cine mai venise cu mine, cert e că eram o mulțime furioasă pe Securitate și pe comuniști.

Era scriitorul Grigore Elisei, a venit atunci.

Da, Ilisei, sigur, era director.

Corneliu Dorneanu a venit atunci, Ștefan Daraban a fost printre cei care au venit și au reluat activitățile. Cum vă amintiți, ce s-a întâmplat atunci la Radio?

N-am intrat în sediu, stăteam pe scări, se vocifera, toată lumea își azvârlea șepcile în sus, era o fericire din asta pe care mai târziu aveam să ne-o înghițim. Părea o dezlănțuire colosală de energie, toată lumea se pupa în fața porții ăsteia de fier, ne îmbrățișăm, țipam și erau fericiți că atunci s-au aprins din nou microfoanele.

Se întâmpla chiar în 22 Decembrie. Și se adunaseră și cetățeni din oraș, veniseră la Radio? Da, blocaseră strada. Nu veniseră chemați de cineva anume, ci conștienți că Radio Iași era o sursă importantă pentru știrile din care omul trebuia să cunoască toată frământarea politică a vremii. Un alt loc în care ne-am deplasat atunci a fost Casa Pătrată, rătăceam pe coridoarele de acolo entuziasmați și, credeam noi, în sfârșit liberi.