Alexa Visarion
Reputatul regizor Alexa Visarion propune un emoționat text despre trecut, neuitare, memorie…
Îmi amintesc că atunci când am zburat prima dată spre pământul american, tulburat de trecerea Oceanului, m-am tot gândit la ce ar trebui să fac eu acolo, ca regizor, pentru ca ei, americanii, să mă înțeleagă. Şi chinuindu-mă aşa opt ore şi douăzeci de minute, cât am survolat o parte din continentul european, Atlanticul şi nordul continentului american, mi-am dat seama că singurul lucru pe care pot să-l fac este să rămân eu însumi, puternic în nelinişte şi în nădejde, răspunzător faţă de mine însumi. Nu mi-am schimbat felul de a lucra, am lucrat cu actorii americani la fel cum am lucrat şi cu actorii români, sau cu cei ruşi, nemţi, suedezi sau islandezi. Adică: direct, simplu, arzând.
Fac teatru și film tulburat de teatru și film, îndrăgostit de teatru și film, încercând ca arta mea să nu însemne numai un mod de a izbuti – lucru care până acum mi se părea foarte important – ci şi un mod de a pierde! îmi doresc să mă scufund împreună cu închipuirile mele în zone neexplorate până acum. Unde o să ajung până la urma? Vreau să ajung undeva, oare, până la urmă? Vreau să ating zona tainică a vieţii unde tulburarea are limpezime adâncă! Spectacolul este răspântia unui crez.
Când sunt întrebat: „Dacă ai mai începe o dată viaţa, te-ai face tot regizor?”. Răspund: „Nu! Acum ştiu despre ce este vorba în regie, nu că am făcut-o foarte bine, dar ştiu ceva!” Probabil că aş folosi regia ca să descopăr o stea. Aş vrea să fiu şi eu unul dintre oamenii care zboară printre stele, da, un fel de astronaut, dar nu neapărat un profesionist ci aşa, simplu, un călător care ar ajunge, să zicem pe o stea geamănă cu Pământul, unde poţi iubi şi muri, cânta şi visa, şi unde nu există ură, minciună, boală, trădare… unde nu există mârşăvie şi politică.
„Şansa la bătrâneţe e doar apropierea morţii”
Mulţumesc lui Dumnezeu că ura nu m-a stăpânit niciodată, că înţeleg cu sufletul şi mintea deopotrivă, că mă pot judeca aspru pentru ceea ce greşesc, iar suferinţa şi disperarea sălăşluiesc în vitalitatea mea păstrând-o sănătoasă; pot să plâng pentru bucuriile dăruite şi simt în întreaga mea fiinţă harul cel iluminat de înţelegere. Am învăţat în linişte să îmbătrânesc, trăiesc mai adânc fiecare clipă ştiind că mă părăseşte. Lumina zilei mă cuprinde înseninându-mi frământările, spaimele, iar întunericul nopţii mă fascinează, pregătindu-mă pentru necunoscut.
Neliniştea este şi ea o energie a vieţii. Trăiesc iubind viaţa, fără panică, în aşteptarea sfârşitului de aici… Poate când începem să „coborâm”, fluierăm din nou.
În tinereţe eşti deschis pentru că vezi totul în faţa ta, absorbi realitatea, o simţi în întreaga ta fiinţă. în timp ce o respiri, nu constaţi nimic şi trăieşti, trăieşti, trăieşti… Miza teatrului este înscenarea vieții, iar vitalitatea sa protecția tristeții.
Nu există decât puterea ta de a iscodi, de a pătrunde, de a înţelege, de a afla… Judecata se supune acestei energii. Nu comentariu, ci trăire. Trăieşti liber şi nu te încurci cu nimic…
La bătrâneţe cauţi să justifici, să explici, să te impui, să nu pierzi… şi atunci te întuneci, nu ai obrăznicie curată, proaspătă, inocentă. La bătrâneţe nu poţi minţi sincer şi profund, te plimbi printre adevărurile tale uzate, stinse, obosite. Şansa la bătrâneţe e doar apropierea morţii.
Această prezenţă, certă cu fiecare clipă te poate scoate din clişeu, poate fecunda şi biciui apatia. Ea, Moartea, este puternică şi adevărată, e constantă, e VIE. Trebuie să o laşi să te pătrundă pentru a te vitaliza fulgerător şi intens, scurt, foarte scurt, pentru puţin timp… Atunci pot apărea marile surpări de care te poţi ajuta pentru ultima dată… Cascade, căderi, toboganul abrupt. Pari din nou puternic. Tânăr ca intensitate. Eşti prins de viaţa care se luptă cu sfârşitul din tine. Tăcerea violentă şi tăcerea fulgerătoare împreună.
Totul e să fii disperat cu adevărat şi să poţi erupe din nou. Să te înalţi pe disperarea ta. Să o pătrunzi şi s-o alinţi pentru a o stăpâni o clipă. Cea mai lungă şi cea mai scurtă clipă.
De aici poate veni, acum, spre tine suflul creaţiei. Viaţa ideilor care luptă să-şi însemne în caligrafii necunoscute sfârşitul.
„Da… și la această vârstă, toamna cheamă melancolia la desfrâu…”
Anii se grăbesc… Simt neîmplinire şi nelinişte. Bucurie adâncă şi teamă sănătoasă. Atârn de unda timpului… Sunt bine, cum s-ar zice, întreg la minte şi la trup, am o familie apărată de Dumnezeu, o iubesc curat pe Veronica, la fel ca acum 50 și ceva de ani, când i-am sărutat pentru prima dată privirea… îi iubesc şi sunt mândru de Felix şi Cristian, băieţii noştri, cărora le-am respectat întotdeauna personalitatea chiar dacă, de multe ori, nu am ştiut să-i înţeleg ca tată-prieten. Cred cu seninătate în rosturi, în miracolele dăruite de Cer, în starea de veghe a raţiunii şi lucidităţii, în darul lacrimilor, în suflet, în ceea ce nu moare… după ce părăsim acest tărâm.
Învăţ zi de zi, ameninţat de propria nimicnicie şi vanitate, arta de a trăi. A trăi pentru a înţelege cum trebuie să înveţi a muri… pentru a ilumina firav veşnicia. Bucuria în fragilitatea făpturii mele mi-a fost întărită de magia teatrului şi a filmului, de universul întrebărilor dintotdeauna aceleaşi: de ce?, pentru ce? Frumuseţea prieteniilor, a întâlnirii cu celălalt, a comunicării tensionate dar fascinante între generaţii (mă refer în primul rând la studenţii cu care lucrez în diferite locuri din ţară şi din lume) îmi întăresc puterea credinţei în comuniune. Frica de ratare, singurătatea care m-a ales ca discipol pentru a mă iniţia, momentele de laşitate, senzualitatea dorinţelor, sfidarea tabu-urilor, aventura şi rezistenţa la aventură îmi definesc structura şi identitatea.
Da… și la această vârstă, toamna cheamă melancolia la desfrâu…
„Am sperat, am greşit, am ratat, am pierdut, am trăit cu porunca de a înmulţi Darul…”
Cred că am făcut câteva spectacole care ar interesa şi astăzi: Unchiul Vanea – la Cluj, O noapte furtunoasă şi Woyzeck – la Bucureşti, Trei surori – la Timişoara, Livada de vișini – la Craiova, Noaptea bufonilor şi Woyzeck- la Sibiu, Carnavalul – la Chișinău… Am chestionat prin atitudine violentă timpul detenţiei în care am trăit. Revolta profundă, necruţătoare, tragică, disperată, sarcastică, vibra esenţial în conştiinţa reprezentaţiilor: Procurorul – la Târgu Mureş, O pasăre dintr-o altă zi – la Cluj, Carton prăjiţi la orice, Da sau Nu, Echipa de zgomote – la Bucureşti… Am născut – împreună cu Vittorio Holtier, Dorina Lazăr, Florin Zamfirescu, Corneliu Dumitraş, Gelu Niţu – o versiune scenică mitică, poezie rituală tragică în răspântia suferinţei şi ambiguităţii actelor umane: Năpasta. Unele montări le-am gândit bine şi au ieşit stângaci, altele s-au împlinit prin măiestria jocului… Unele au nedumerit sau nu au fost înţelese, altele au strălucit,… multe s-au blocat în propria lor construcţie scenică. Dintr-un număr de neverosimilități se poate naște o certitudine.
Barbarii, Pescăruşul, Siswe Bansi a murit, Pasărea Shakespeare, Meşterul Manole, Astă seară se improvizează, Revoluţia oarbă în ţară, Richard III, Unchiul Vanea, Richard II în Statele Unite, Un carnaval al dragostei în Suedia, Neînţelegerea în Germania şi D’ale Carnavalului în Islanda – sunt traseele şi răspântiile carierei mele. Prin Caragiale am ajuns regizor la Teatrul de Artă din Moscova, dar şi invitatul lui Joseph Szayna în Polonia, la Teatrul Galleria, apoi fulbrightist în Statele Unite. Vie şi liberă mi-a fost copilăria prin Eminescu şi mistuitoare tinereţea prin Dostoievski.
Shakespeare, Cehov şi Caragiale m-au imaginat artistic. Prin ei am învăţat să pătrund, să văd, să caut, să nu ştiu… Vulnerabil şi pătimaş, puternic şi înfricoşat, tandru şi violent, exploziv şi trist, excesiv şi fragil, trăiesc şi am trăit intens, riscant, deznădăjduit, încrezător, fericit în neliniştea mea vitală, fiecare clipă a unui timp tulbure. Am sperat, am greşit, am ratat, am pierdut, am trăit cu porunca de a înmulţi Darul…
M-am întărit apoi cu dragostea pentru film, cu vraja exprimării lucrurilor absente, cu patima ieşirii la lumină a nevăzutului cum spunea Orson Welles. Am gândit o lume a mea cu tot ce-mi întreţine neliniştea pentru a crea echivocul trăirilor, taina relației bărbat femeie, seducătoare și chinuitoare, deopotrivă, pentru a destăinui deznădejdea şi singurătatea…
Înainte de tăcere, Înghiţitorul de săbii, Năpasta, Punct… şi de la capăt, Vinovatul, Luna verde și Ana vorbesc despre timpuri diferite, despre tentaţii şi praguri umane, despre artă şi putere, despre ceea ce ştim, despre ceea ce credem că ştim, despre ceea ce ascundem. Gândesc cu sufletul și mintea mă călăuzește.
Nu mai sunt tânăr încât să am tot timpul înainte, dar nici atât de bătrân încât să se fi stins totul în mine… sunt obligat să-mi transform visurile în sprijin pentru existenţă.
A plecat de curând, spre înaltul cerului, Radu Penciulescu, Omul adevăr adânc și noblețe înaltă care mi-a botezat destinul artistic în lumea convulsivă a teatrului. Îmi doresc ca stagiunea aceasta, când împlinesc jumătate de veac de la debutul pe scena studioului Casandra, cu Cartofi prăjiți la orice (30 ianuarie 1970), și voi lucra la Unteatru Macbeth și Cerul din podul scenei, frățietate între Cehov și Shakespeare, și sper la Teatrul Dramaturgilor Români o piesă nouă de D.R. Popescu, să fie In memoriam Radu Penciulescu.
„Caut mereu, sisific, nobleţea profesiei”
Sunt marcat de aceste vremuri confuze, în care omenirea păşeşte pe un făgaş necunoscut. Neliniştea care mi-a guvernat existenţa s-a amplificat. O luptă disperată se dă în mine, între ceea ce trebuie şi ceea ce simt. Trebuie să trăiesc, să onorez acel sâmbure de viaţă care a rodit şi pentru care s-au sacrificat părinţii, soţia, copiii, prietenii. Simt că picioarele îmi sunt ca legate de ghiulele de plumb, că e greu de mers înainte.
Problema nu e doar a unei creaţii libere, ci substanţialitatea sa în libertate şi responsabilitate, ceea ce înseamnă o şansă atât pentru creator cât şi pentru publicul său, de a dialoga fără nici o deturnare de la sensurile adevărate. Totdeauna există o conjunctură, şi întotdeauna, din păcate, interpretările rup, denaturează ceva din esenţa fenomenelor. Acum, problema nu e de a activa oricum, ci de a căuta să semnifici…
Caut mereu, sisific, nobleţea profesiei.
Starea mea e un amestec de stări. E o veghe în care frica şi nostalgia copilăriei, înţelegerea şi deruta, s-au îngemănat în răspântiile bătrâneţii.
Trebuie să continui jocul, trebuie să mă ofer până la capăt, am obligaţia de a nu renunţa, când mistificarea e hegemonă, și renunţarea e un lucru atât de firesc…
Arta e energie și meditație deopotrivă, neliniște…
Această tensiune mă leagă de public, mă întreţine şi mă face să încep în fiecare dimineaţă ziua căutând în lumina de afară, cenuşie sau strălucitoare, să văd dacă s-a iluminat cu ceva tăcutul mister din fiinţa umană.
Mi-e frică să nu mor degeaba, şi, în orice caz, dacă acest lucru se va întâmpla, aş vrea să nu mor urât, aş vrea să nu horcăie nimic înlăuntrul meu, ci să suspine.
Pentru acest suspin mai cred în teatru, care câteodată poate da viață vieții.