Doina (Negruș) Popovici
Doina (Negruș) Popovici s-a născut la 9 octombrie 1935, în Iași. În copilărie, pe urmă în adolescență, până la terminarea Facultății de Filologie-Istorie, a dansat pe scenele Teatrului Național din Iași și ale Teatrului Evreiesc de Stat din Iași. A renunțat la dans după intrarea în învățământ, unde a rămas cinci ani, ca apoi să devină bibliotecară la Biblioteca Județeană „Gheorghe Asachi”, meserie care i-a plăcut foarte mult și pe care a practicat-o timp de 31 de ani, de acolo ieșind la pensie în 1990. În urmă cu câțiva ani, a hotărât să se retragă la Căminul de Pensionari „Sf. Cuvioasă Parascheva”. A locuit aici împreună cu soțul ei, inginerul Vasile Popovici. De trei ani a rămas însă singură. Dar se bucură că este bine îngrijită și respectată. O dată pe lună, organizează un cerc literar în sala de festivități a căminului, în felul acesta continuând să citească și să discute despre cărți, activitatea ei de-o viață.
Interviul care urmează i-a fost luat chiar în sala de festivități a Căminului de Pensionari „Sf. Cuvioasă Parascheva”. Doina Popovici (88 de ani) a povestit cu imensă emoție despre perioada ei ca dansatoare la TNI și TES Iași. Pentru noi, cei care dorim să recuperăm cât se poate din activitatea colectivului artistic de la TES Iași, despre care se știu, din păcate, foarte puține, întâlnirea cu unul dintre ultimii oameni direct implicați, care au urcat cu adevărat pe scena legendarei grădini „Pomul Verde”, a fost un moment prețios. (Nicoleta Dabija)
Nicoleta Dabija: Doamnă Doina Popovici, spuneți-ne câteva lucruri despre dumneavoastră…
Doina Popovici: M-am născut la Iași, din părinți și bunici ieșeni. Tata a lucrat la CFR, la atelierele Nicolina, iar mama a fost profesoară de desen și caligrafie. Mai am două surori, Dana Negruș și Monica Nazarie, au 85, respectiv 84 de ani, și locuiesc tot în Iași. Una a fost profesoară de biologie, cealaltă psiholog. Eu am fost căsătorită cu Vasile Popovici, inginer la Combinatul de Fibre Sintetice. Acum trei ani a murit și eu am rămas singură aici, la Căminul de Pensionari „Sf. Cuvioasă Parascheva”.
Din câte mi-ați povestit, erați copil când, împreună cu surorile dumneavoastră, ați început să dansați.
Eram în clasa a II-a, când am plecat în refugiu, undeva în Banat. Îmi amintesc că nu apucasem să fac la școală împărțirea, iar la întoarcere, am intrat direct în clasa a III-a, și muream de rușine că nu știu tabla împărțirii. Teatrul Național din Iași a fost și el, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, refugiat la Sibiu, dar, imediat după armistițiu, actorii s-au întors în Iași și au început să joace. Iașul era o ruină, ieșeau oamenii unul câte unul dintre ruine. În 1946 însă, deja mergeau la teatru, pentru că aveau nevoie de teatru. Cei de la Național montau spectacole pentru copii, dar și pentru adulți, iar seara, de la ora 17, se făceau cursuri de dans în sala de repetiții a TNI. Erau și câțiva copii de la orfelinatul evreiesc de vizavi. Făceam studiu la bară. Noi trei, surorile, eram soliste, conduceam dansurile. Eu aveam 10 ani, iar surorile 7 și 6 ani. Monica, cea mai mică, a fost singura care a dansat în poante. Am avut patru profesori de balet, printre care și Nuți Grunea.
După război era foamete, iar noi eram săraci. Primeam 9 lei de repetiție și 11 lei de spectacol. Și fiind trei, chiar câștigam bani, se ducea tata sâmbăta și-i ridica. Nu eram angajate, dar eram pe statele de plată ale TNI. Când cortina se ridica, îmi amintesc, și se auzea freamătul sălii, și din sală venea o răcoare, ne apucau niște emoții… Știți, când povestești așa, cineva care n-a trăit crede că exagerezi, dar înainte copiii stăteau la locul lor, iar când cineva se ridica puțin deasupra, căpăta o valoare mai mare. Eram pătrunși de importanța misiunii noastre pe scenă, eram responsabili, serioși. Pe noi, experiența de acolo ne-a format, disciplina de acolo ne-a făcut oameni.
Mergeam pe stradă și ne opreau oamenii, ne strângeau în brațe. Toți ne cunoșteau. Când veneam la teatru, publicul stătea la coadă la bilete și ne făcea loc să intrăm, se făcea un culoar. Pe atunci era minunea de pe lume. Pentru părinții noștri, care vedeau cum se dau oamenii la o parte să trecem noi, era o mare mândrie. Eram sărace, cu ciorapii albi cârpiți, dar curați. Și eram respectate.
Vă amintiți în ce spectacole ați jucat la Teatrul Național din Iași?
Câteva îmi amintesc: „Statu-Palmă-Barbă-Cot”, „Cenușăreasa”, „Andriușa cel isteț”, „Comorile din Himola”, „Sânziana și Pepelea”.
Cum se purtau actorii de la Național cu dumneavoastră?
Toate trei fetele Negruș, când jucam în spectacolul „Cenușăreasa”, am stat în cabină cu marea actriță Anny Braeschi. Ea ne-a chemat, să ne facem lecțiile acolo, că printre repetiții, cursuri de dans, spectacole, aveam teme de făcut. Any Braeschi era un om de lume, cu o cultură teatrală serioasă, care trecea pe stradă ca o contesă și toți o stimau și îi făceau loc. Era apoi Margareta Baciu, mai puțin cultivată, dar foarte talentată, poate cea mai talentată. Miluță Gheorghiu, care când ieșeam de la școală, mă striga în gura mare de pe trotuarul opus, mă pupa și mă lua uneori cu el la o cofetărie de lângă teatru, să mâncăm o prăjitură.
Cum ați ajuns apoi să dansați la TES Iași?
Coregrafa Nuți Grunea m-a luat acolo. Ea colabora cu Naționalul, însă angajată era la TES Iași. În pregătirea spectacolelor, făceam studii de balet și m-a remarcat. Am dansat la TES Iași între anii 1950-1958, ca elevă și apoi ca studentă. O vreme, în paralel cu Teatrul Național. În 1958, am terminat facultatea, am intrat în învățământ și am renunțat la dans. Dar perioada în care am dansat la Teatrul Evreiesc de Stat din Iași a fost cea mai frumoasă din tinerețea mea.
În ce fel de spectacole ați jucat la TES Iași?
Sub coregrafia doamnei Nuți Grunea am dansat în spectacole de estradă: „Pomul Verde”, „Cântăm pacea”, „Cântecul zilelor noastre”, „Viața ne cheamă”, „Una caldă, una rece”, „Flori și urzici”, „Într-un ceas bun”, dar și în piesa „Hangița” de Goldoni. Am lucrat în ansamblul teatrului, însă și ca solistă, sub conducerea doamnei Nuți Grunea, care lucra partea coregrafică cu talent și cu multă pasiune și profesionalism. Am dansat atât la sediul central, de la fostul cinematograf Phoenix, dar, mai ales, la vestita grădină „Pomul Verde”, în sute de reprezentații, și la matineu și seara, de cele mai multe ori jucate cu casa închisă. Erau în acea vreme singurele spectacole de estradă, unde veneau toți ieșenii, nu numai evreii.
Erau spectacole cu montări fastuoase, elegante, cu o muzică ritmată, dar mai ales cu interpreți talentați și pasionați care, deși mulți nu aveau studii de specialitate, jucau teatru, cântau și dansau ca niște adevărați profesioniști. Am dansat acolo de la balet clasic la dansuri specifice evreiești, dansuri ale popoarelor și dansuri românești.
Cum era atmosfera la TES Iași?
O atmosferă de muncă foarte serioasă: repetiții zile, și chiar nopți întregi, disciplină, foarte mult talent și pasiune, profesionalism, cu actori foarte calzi și entuziaști. Iar eu eram perfect integrată în familia care era colectivul TES. Cu modestie pot spune că m-am bucurat de apreciere atât din partea celor din teatru, cât și din partea publicului. Colectivul, da, era format din oameni foarte serioși. Aveau o ambiție, fiind poate o minoritate, erau talentați, plini de viață, însă fără petreceri, fără băutură. Spre deosebire de cei de la Național, actorii evrei pot spune că erau și mai sufletiști.
Eram foarte mândră că dansez la acest teatru, iar colegii mei de facultate mă invidiau pentru că le vorbea despre mine profesorul meu de Literatură Universală și Comparată, Al. Dima, care împreună cu prof. univ. Ilie Grămadă erau membri ai consiliului artistic al Teatrului. Chiar dacă, trebuie să vă spun, nu mi-am dorit niciodată să fiu actriță, tot timpul am vrut să fiu profesoară. Poate și pentru că mama ne-a băgat tot timpul în cap: carte, carte, carte. Tata avea doar liceul, dar mama absolvise Facultatea de Belle Arte. Pe vremea aceea era mare lucru. Mama a vrut tot timpul să învățăm. Pe tata însă l-am moștenit ca talent la dans, el cânta la vioară, ca amator. Pe mama am moștenit-o la desen. (…)
De cine vă mai amintiți de la TES Iași?
Din colectivul TES îmi amintesc cu admirație de figurile unor mari actori și regizori precum Iso Shapira – directorul și regizorul teatrului, secretarul literar Ițic Kara, compozitorul și dirijorul Bernard Segal, împreună cu fratele și fiul său, Solomon Fridman, cel mai bătrân dintre actori, Șifre Goldenberg, Abram Naimark, sau vedetele mai tinere ale teatrului, Nușa Grupp, fostă actriță la Teatrul „Constantin Tănase”, poate cea mai talentată de la TES, Marcel Finchelescu, vedeta masculină a Teatrului Evreiesc, Jeni Kesler, Ruhele Heller-Shapira, soția directorului, talentată doar pe jumătate.
În general, actorii cei mai tineri aveau cam 30 de ani, deci totuși cu ceva experiență. Erau amatori, mulți terminaseră doar liceul, dar angajați prin concurs, trebuia să știi să cânți, să dansezi… Cinci, șase dintre ei poate că aveau studii superioare: Abram Naimark, care venise din Polonia, Beatrice Simovici avea Conservatorul, Simele Schneider, regizoare, Leontin Leibiș, partenerul meu de dans, Iso Shapira, Bernard Segal, Ițic Șvarț-Kara.
De ce ați renunțat totuși la dans când ați intrat în învățământ?
Îmi amintesc că trebuia să joc în Vrăjitoarea lui Goldfaden, dar n-am mai apucat, pentru că, da, intrasem profesoară, la Colegiul Negruzzi, și nu se mai cuvenea. M-a chemat directoarea și mi-a zis să renunț la teatru. Uneori, când mă mai duceam la spectacolele de la TES, priveam din sală cu o imensă părere de rău, cu mare emoție și de multe ori cu ochii în lacrimi că nu mai sunt și eu pe scenă. Au fost minunați acei ani petrecuți în Teatrul Evreiesc. Nu-i voi uita niciodată.
Ce vă amintiți despre Grădina de vară „Pomul Verde”?
Grădina de vară avea aproximativ 500 de locuri. Se mărise după ce a fost reconstruită, după război. Jumătate din scenă era acoperită, jumătate nu. Erau bănci din lemn pe o parte, pentru spectatori, iar pe cealaltă, scaune de grădină, netapițate. Fiind distribuită în spectacole de estradă, jucam mai mult la grădină, vara, iar mie îmi convenea că puteam să merg la școală în timpul anului. Repetam de multe ori noaptea, până la 4 dimineața, iar apoi mergeam singură acasă. Surorile mele n-au fost cu mine decât la Teatrul Național, la TES Iași nu se lucra cu copii.
Și sediul de pe strada Gîndu, nr. 2?
Sala de pe strada Gîndu avea vreo 400 de locuri, stal și balcon, iar fotoliile, cortina erau din catifea albastră. Spectacolele se jucau în idiș, în timp ce cele de estradă se făceau în limba română, și veneau toți ieșenii, deși cred că mai mulți români. (…)
În final, aș vrea să-mi spuneți cum priviți acum în urmă, la anii aceia petrecuți pe scenă.
Au fost ani minunați, plini de bucurii și de satisfacții artistice. Am câștigat însă și bani, cu care mi-am ajutat familia. Știți, nu mai e interesant să trăiesc, nu mai sunt oamenii pe care i-am cunoscut, pe care i-am iubit…
(Interviul complet poate fi citit în numărul de toamnă al revistei Dacia literară)
