Cuvântul progres rostit de mama sună teribil de fals

Luana Popa

 Poliţistul de frontieră. Jovial. Un rânjet prietenos. O privire alunecoasă. O invitaţie. O comandă. Ritmuri de hip hop. Nu e cale de întoarcere. Scoateţi tot. Din bagaje. Din saci. Din buzunare. Să nu rămână nimic. Pregătiţi de intrare. Unde? Dincolo de linia albă. Ce e linia albă? Graniţa imaginară între realitatea spectatorului şi povestea în care urmează să păşească. Graniţa imaginară între o viaţă normală şi ce urmeză după. Graniţa imaginară între lumea noastră şi lumea de după război.

O sală de aşteptare. Lumină rece. Scaune albe. Goale.O femeie şi un bărbat. Două manechine de copii. Oameni şi păpuşi. Manechine umane şi din plastic. La fel de lipsite de viaţă. Mişcări mecanice. Împietrire. O uşă mare albastră. Câteva trepte. Silueta unui bărbat. Îngenuncheat. Cu mâinile la ceafă. Pregătit pentru executare. O sală de aşteptare. O antecameră a morţii. Un loc de întâlnire între sufletele morţilor şi sufletele moarte înăbuşite de durere. Îşi caută alinarea. Caută împăcarea. Durerea mamei care-şi caută fiul mort, fiul împuşcat, fiul dispărut, fiul victimă a războiului. Urletul neîncetat al câinelui din fântână. Urletul neîmpăcat al câinelui din fântână. Sunetul durerii şi al neputinţei. Sunetul disperării şi al căutării.

Suntem cu toţii în aceeaşi fântână. În acelaşi hău fără fund. Îngropaţi în mizeriile şi durerile umanităţii. Sclavii istoriei. În zilele noastre o mamă fericită este cea care ştie unde sunt îngropate osemintele copilului ei şi îl poate plânge liniştită.

Aşteptare. Căutare. Înţepenire în timp. Un timp al durerii care nu are putere să urle, să plângă, să descătuşeze sufletul din tortura eternă. Patru scaune din lemn. La masa imaginară la care mama îşi aşteaptă copilul cu salată de vinete, mâncarea lui preferată.

Botond Nagy construieşte un spectacol metaforă. O metaforă a morţii. A dispariţiei. Moartea nu este violentă. Ea s-a întâmplat deja. Ne confruntă cu ce a rămas în urmă. Durerea mută care nu-şi găseşte cuvântul. Durerea mută care sugrumă, care sufocă, care striveşte fiecare celulă a fiinţei. Durerea care transformă şi care colonizează fiinţa, aneantizând-o.

Un spectacol metaforă care confruntă durerea morţii cu durerea vieţii. Umanitatea deghizată. Vie. Colorată. Stridentă mai ales în contrast cu moartea şi sterilitatea sfârşitului. Sexualitatea ca ultim vestigiu al vieţii, al umanului. Carnalitatea, cântecul lebedei. Sexualitatea, ultima redută a umanităţii. Violenţa luptei cu moartea. Violenţa luptei cu viaţa. O altă expresie a durerii, a durerii vii, a durerii ca nevoie de confirmare că eşti. Viu.

Lari Georgescu în rolul fiului mort construieşte un personaj viu, plin de nuanţe, care-şi trăieşte trecerea la pas cu istoria, care-şi refuză amintirea morţii şi însoţeşte durerea celor rămaşi ca un martor, ca un ghid, ca un arhivar al memoriei umanităţii. Mama, Maia Morgenstern, este un monument închinat durerii. Fără stridenţe, fără artificii. Durere. Suferinţă sculptată în piatră. Greutatea pietrei, durerea care striveşte. Răceala pietrei, viaţa care nu mai poate fi trăită. Mihai Calotă adună în personajul Caroline vestigiile umanităţii cu bune şi rele, de la lupta pentru supravieţuire până la empatia pură, sinceră şi autentică. Împreună cu Silviu Mircescu (patroana) construiesc o imagine, atmosferă senzuală, carnală, palpabilă, care musteşte de forţă, de pulsiune vitală, de viaţă. Andreea Săndulescu nu construieşte o scenografie, un decor, construieşte o lume, un univers, personaje care deşi nu sunt din carne şi oase sunt extrem de vii şi emoţionante. Spaţiul îmbogăţeşte metaforic spectacolul prin deschideri şi închideri, prin golul delimitat subtil, subliniind îngheţarea timpului şi, prin contrast, dinamismul vieţii. Bustul manechinului femeie vopsit în roşu până la buze, pe capul căruia este aşezat un con de delimitare în trafic este un personaj în sine, care zguduie emoţional spectatorul. Lumina lui Cristian Niculescu îi dă viaţă şi devine cuvânt, replică, poveste de viaţă sintetizată şi livrată direct în cele mai adânci straturi ale percepţiei.

Cuvântul progres rostit de mama sună teribil de fals de Matei Vişniec, în regia lui Botond Nagy, este o analiză lucidă, chirurgicală a durerii, a suferinţei, a războiului, a luptei pentru păstrarea umanităţii, dar şi o rugă întru neuitare a victimelor războiului.

 

TNB – Cuvântul progres rostit de mama sună teribil de fals de Matei Vișniec. Regie şi mișcare scenică: Botond Nagy. Scenografie: Andreea Săndulescu. Asistent scenografie: Ioana Ungureanu. Muzica originală: Claudiu Urse. Sound design: Claudiu Urse. Dramaturg: Ágnes Kali. Light design: Cristian Niculescu. Asistent regie: Patricia Katona. Regia tehnică: Silviu Negulete. Distribuţia: Mama: Maia Morgenstern, Tatăl: Marius Bodochi, Vibko, fiul: Lari Giorgescu, Ida, fiica: Aylin Cadîr, Yrvan, vecinul cel nou: Răzvan Oprea, Mirka: Ada Galeș, Fantoma soldaților din al II-lea Război Mondial: Florin Călbăjos, Macaronarul: Ciprian Nicula, Caroline, travestiul occidental: Mihai Calotă, Patroana de bar: Silviu Mircescu, Kokai – polițistul de frontieră, Cerberul, Moartea Mireasă, Doctorul: Cosmin Dominte, Asistenți medicali: Daniel Lupeș, Andrei Bană,Claudiu Crișan

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here