Dorin Tudoran
Știu, a mea lume continuă să se subțieze văzând cu ochii, dar numai de o confirmare ca plecarea lui George Banu nu aveam nevoie în aceste zile. „Biță” s-a grăbit, tocmai el care nu se precipita să facă un lucru, să pună un rând pe hârtie, până nu cântărea atent totul, în căutarea bunei măsuri.
Ne împrietenisem încă din anii ‘60, băteam aleile Cișmigiului, venind sau plecând de la proaspăt-înființata revistă Amfiteatru, sau trotuarul pe care se aflau, pe Bulevardul Ana Ipătescu, revistele Uniunii Scriitorilor, Gazeta literară, Viața Românească și Luceafărul. Îmi amintesc foarte bine ultima noastră plimbare, în Cotroceni; ture nesfârșite în jurul casei familiei sale – Biță pleca la Paris și, niciun secret pentru mine, nu se mai întorcea.
L-am vizitat în câteva rânduri în apartamentul de pe Rue de Rivoli. În 1981, încerca să mă mă țină la curent (convorbiri telefonice întrerupte și înregistrate de Securitate) ce se putea înțelege și ce nu, din episoadele dispariției prietenului nostru comun “Țonțu” (Virgil Tănase). Peste ani, avea să-mi povestească amuzat cum îl vizitase Artur Silvestri (derizoriu efort de captatio benevolentiae), care habar n-avea că Biță știa ce hram poartă și că nu avea îndoieli al cui emisar era.
Când, în 1991, am lansat revista Meridian, i-am încredințat o rubrică în secțiunea Arte. Și-a ales singur titlul rubricii, Cortină, și a semnat texte strălucite despre Giorgio Strehler (Arlechino, slugă la doi stăpâni) și Peter Brook (Furtuna), Andrei Șerban (Trilogia antică) și Klaus Michaël Grüber (Amfitrion) sau despre cărți care i s-au părut fundamentale pentru – cum menționa – „autodiagnosticare fără recurs la psihiatru sau a psihanalist” – Sarah Kofman, Don Juan sau refuzul datoriei. Tot singur și-a ales și scurta informație ce apărea sub numele autorului – „Estetician, cronicar de teatru”. Textul intitulat Martor și mărturie – Avignon ‘91 (Meridian, Volumul I, Numărul 3) începea cu o profesiune de credință:
„În ce calitate scriu aici? Nu de critic, căci nicicum judecata de valoare nu intervine – decît poate implicit, prin selecția operată -, ci de martor. (…) Martorul este cel care a văzut. Și aceasta dă autoritate discursului său. Vocația criticului e dialogală – el paticipă la o dezbatere pe care o suscită un spectacol cunoscut de toți – aceea a martorului este monologală căci, de departe sau reîntors la punctul de plecare, el propune versiunea unui eveniment doar de el cunoscut. (…) Martorul reprezintă un mod de a fi singur. Dar din această singurătate el își îndreaptă mărturiile nu spre eternitate, ca un pur scriitor, ci spre o comunitate ce îi e necesară și pe care, în mod optimist, o presupune mereu dispusă a-i asculta poveștile. Iată speranța fondatoare fără de care martorul nu poate exista: speranța că există oameni pentru care adevărul nu se află între ei și dincolo de ei. În acest sens el e contrariul misticului.“
După decembrie 1989, nu s-a mai mulțumit cu statutul teoretic de martor în raport cu țara sa de origine, căci a fost un om cu un extraordinar simț al construcției. Implicarea lui în viața teatrului românesc postdecembrist a fost substanțială și extrem de benefică pentru cultura română.
Înainte de a face primii pași ai implicării, a luat pulsul cetății în întregul ei și al cetății teatrale, în special. Textul Note ale unui spectator între două țări (Meridian, Volumul I, Numărul 2) debutează astfel:
„– Cum merge lumea?
– Se uzează pe măsură ce se mărește.
Așa debutează Timon din Atena anunțând bancruta morală ce va distruge pe stăpânul risipitor al Atenei și revanșa generalului Alcibiade întors la putere. Printr-un hazard tulbure, cu sensuri ascunse, la București am auzit parafraza replicii shakespeariene:
– Cum merge România?
– Se descompune pe măsură ce trece timpul.
Ce se poate citi aici? Teama de venirea unui militar sigur sau nostalgia unei false ordini de odinioară? Amândouă fără îndoială, căci constat o descompunere și îndoială față de un viitor nesigur. În teatru – dar nu e el oglinda concentrată a lumii? – un an și jumătate după căderea lui Ceaușescu nici un semn de uniune nu se manifestă și nici o poftă de lucru împreună: voința de autonomizare a fiecărui regizor se exprimă mai mult ca nicicând. E oare o reacție cu întârziere împotriva vechiului principiu “colectivist” care atîția ani fu prezentat, fără succes, ca principala valoare demnă de apărat? Și dacă tocmai aceasta era libertatea? Dreptul de a fi singur.”
Semnalează mari reîntoarceri – Liviu Ciulei și Andrei Șerban. Revizorul, spectacolul lui Lucian Pintilie interzis în 1974 după numai trei reprezentații, e văzut drept fenomenul care a stat “la originea dramei teatrului românesc” în perioada ceaușistă. Referindu-se la Trilogia antică, spectacolul lui Andrei Șerban, scrie cu bună dreptate:
“Andrei Șerban a reluat Trilogia antică realizată la La Mama, la New York, în anii ’70, după o colaborare de un an cu Peter Brook la Orghast. La capătul unei hibernări impuse, teatrul românesc – Șerban și-a dat seama – avea nevoie de o explozie, de un semn puternic astfel încît să poată atesta începutul unei ere. Dacă Revizorul marchează un sfârșit, Trilogia impune un început. Ea are de asemenea valoare de fundament.”
Comparația între mesajele transmise în lumi diferite – Occident și România – de spectacolele lui Șerban (Trilogia antică – Electra ca rezistență a unei ființe, Medeea ca rezistență a unui popor) scoate în relief diferențe pe care mulți nu le înțeleg.
Nici reîntoarcerea lui Ciulei nu este ușoară, căci, scrie Banu, “asemenea reîntoarceri se realizează într-un veritabil context mitologic pe care artistul îl poate satisfice sau rata. Reîntoarcerea capătă astfel sensul unui debut. De reîncepere. Ciulei semnează regia Visului unei nopți de vară. Nici el nu creează un nou spectacol, ci reia Visul său din America: vremurile s-au schimbat. Înainte vedeam la Paris Elisabeta realizată la București, acum vedem la București Visul montat în Statele Unite.”
Ce leagă reîntoarcerile unor Ciulei și Șerban? Iată răspunsul lui Banu: “Faptul că amîndouă invite la un voiaj imaginar. La o extragere din prezent în favoarea unei izolări în lumea închisă și magică a teatrului. A unui teatru-adăpost.”
„Turbulențele” din spațiul teatrului n-au fost puține la începutul anilor ’90 și unora dintre ele le-au căzut victime oameni pe care-i iubeam amândoi foarte mult. Unul dintre ei a fost Ovidiu Iuliu Moldovan. Biță a fost dezolat că tentativa lui (căreia i s-au alăturat Radu Penciulescu, regizorul care marcase debutul strălucit al actorului, și Andrei Șerban, fost coleg de Institut cu Biță și prieten de-o viață, devenit Director al Teatrului Național din București) de a-l scoate pe Ovidiu dintr-o adâncă pasă neagră a eșuat. Eforturile mele, de la distanță, n-au avut nici ele efectul scontat.
Biță a fost foarte atent și la ce numea “apariția unei generații”. Claudiu Bleonț i s-a părut ”figura emblematică a acestui ‘nou val’” – actor “mai degrabă grafic, meyerholdian, ceea ce e destul de rar la București, unde domină actorul de tip stanislavskian.”
Detectează un alt fenomen interesant: „Aproape toți actorii tineri importanți sunt descendenți ai marilor actori din generația precedentă – Amza Pelea, George Constantin și alții. Pentru regizori fenomenul se confirmă, căci fiul Cătălinei Buzoianu e regizor, iar cea mai importantă apariție regizorală tînără, Felix Alexa, e fiul lui Alexa Visarion.”
Nici dezinhibarea explozivă postdecembristă – („grație Trilogiei spectatorul român reface azi experiența nudității atât de scandaloasă în Occident acum douăzeci de ani”), nici „amintirea rezistenței din interior”, câtă și cum a fost ea (Cătălina Buzoianu – Maestrul și Margareta), și nici spectacole de „cultură teatrală”, semne ale unei renașteri (Dan Micu – Mătrăguna, Silviu Purcărete – Ubu, Mihai Mănuțiu – În spatele porții, Felix Alexa – Cheiul de vest, Alexandru Tocilescu – Hamlet) nu scapă ochiului acestui „martor” extrem de implicat care a fost Biță.
„Serile teatrale la București”, scria el în urmă cu 32 de ani, „dacă sunt bine alese, nu sunt toate triste”. Așa stau lucrurile și astăzi.
Biță a fost o spirit tonic, optimist, dedicat construcției chiar și în mijlocul haosului declanșat de cei loviți de patima distrugerii. Un om neocolit de umor. Eram pentru prima oară la Paris. Ieșisem de la un spectacol la La Huchette, teatrul în care, timp de peste cinci decenii, s-au jucat permanent piesele lui Eugen Ionescu Cântăreața cheală și Lecția. Am petrecut restul serii într-o braserie. Ne-am reamintit seara în care Andrei Șerban și-a prezentat lucrarea de diplomă, Ubu Roi, la Teatrul Nottara – pentru absolvenții secției de Regie de la Institutul de Teatru și Artă Cinematografică lucrarea de diplomă consta în montarea unui spectacol. Ne-am întors cu gândul și vorba la spectacole de neuitat semnate de Nicky Wolcz și Aureliu Manea. La moartea celui din urmă, cel dintâi îi scria lui Andrei Șerban: „Câteodată nu înțelegem de ce Domnul a decis cum a decis asupra vieții și soartei unui om.” Ce-ar fi de înțeles?
La un moment dat, Biță m-a rugat să-i recit o epigramă atribuită lui Păstorel Teodoreanu pe care i-o spusesem în anii ’60, pe când plimbarea ne adusese pe lângă fostul cinematograf Volga. Păstorel ar fi lansat cimilitura care i-ar fi adus mari necazuri cu prilejul schimbării numelui Șoselei Napoleon Bonaparte în Bulevardul Ilie Pintilie: “Mare ai fost tu, băi, Ilie,/Băi, Ilie Pintilie,/De-ai ajuns așa departe/Să-l întreci pe Bonaparte./Mare a fost și Bonaparte,/Nu aici, în altă parte./Și dac-așa fost să fie/ Strada alt nume să poarte/Ori Napoleon Ilie/Ori Ilie Bonaparte.“
Biță mi-a dăruit multe. Momentul când m-a prezentat lui Peter Brook rămâne, cu siguranță, unul de neuitat. Ca și spectacolul văzut în seara respectivă.
În finalul unei foarte frumoase evocări, Matei Vișnec, îi dedică prietenului său George Banu trei versuri dintr-un poem mai vechi:
“Dacă toate au un început și sfîrșit
Înseamnă că moartea are un început și un sfîrșit
Totul este să avem răbdare…”
Mai puțin răbdător decât Matei Vișnec și cu mult mai puțin optimist decât a fost George Banu, mă despart de Biță cu două versuri care mă apasă pe suflet de la plecarea lui din hărmălaia lumii:
…doar viața mai plânge pe umărul morții –
soră mai mică la mijlocul nopții.
