Liviu Antonesei în dialog cu Cristina Rhea
Liviu Antonesei este scriitor, cercetător, publicist, politician democrat, actualmente retras din politică, profesor universitar la Facultatea de Psihologie și Științele Educației a Universității „Al.I. Cuza” din Iași. Demersul său intelectual, atât înainte dar și după Decembrie 1989, de a schimba mentalități și idei în sensul libertății și al democrației autentice, este remarcabil, într-o Românie supusă traumelor comuniste și repetatelor transformări politice, economice, sociale și culturale de după 1989. Fire noncoformistă, tonică, un om sufletist, prietenos și susținător al tinerei generații, extrem de activ online și pe rețelele de socializare, Liviu Antonesei este unul dintre intelectualii cei mai îndrăgiți de public, grație scrierilor sale și atitudinii civice pronunțate în cetate.
Ce tip de intelectual s-a creat în societatea comunista/ ceauşistă? Dar în societatea românească de după 1989?
Mai întîi, va trebui să precizez ce înțeleg eu prin intelectual. Nu voi proceda ca un teoretician, pentru că nu sunt, ci ca un scriitor, ceea ce mă socotesc. În adolescență, conform vulgatei zilei, înțelegeam prin intelectual orice persoană care desfășura orice altă muncă decît cele fizice. Mi-am dat seama că e o definiție prea generoasă și am avut norocul să întîlnesc definiția lui Camus – intelectualul este cel care spune nu. E o definiție prea restrictivă, intelectualul poate spune și da, da dar, poate. Este adevărat însă că esențial este să poată spune „nu” răului în toate formele sale. Eram încă foarte tînăr cînd am întîlnit definiția lui Foucault – un intelectual trebuie să aibă mintea atît de plastică cît este posibil și coloana vertebrală atît de dreaptă cît este necesar. Am rămas de-atunci la această definiție, care este trecută drept motto la blogurile mele de peste douăzeci de ani.
Ca orice distopie, comunismul urmărea omogenizarea social și abolirea diferențelor dintre oameni. Din fericire, nu a durat suficient de mult timp pentru a-și atinge aceste obiective, dar unele succese a înregistrat. În ce privește intelectualii, o bună parte au devenit „intelectuali de tip nou”, mai degrabă propagandiști, care au urlat cu lupii. Un număr mai mic au refuzat să urle și au încercat să-și facă pur și simplu meseriile, renunțînd la anumite avantaje profesionale, materiale, sociale. Foarte puțini au rezistat și altfel decît pur profesional. Sînt cei care s-au comportat după definiția lui Foucault sau foarte aproape de această definiție.
Prăbușirea comunismului a însemnat dispariția controlului ideologic, polițienesc și a cenzurii. Prin urmare, intelectualii au avut ocazia să se manifeste liber, după mintea și coloana lor vertebrală. Tipurile de comportamente s-au diferențiat foarte mult pe o axă de la conformism și supunere față de noua putere pînă la comportamente de opoziție sau independente. De data aceasta, opțiunile bune sau proaste au fost autonome.
Care sunt datoria şi calea culturii într-un sistem ideologic de tip totalitar? La ce tip de existenţă a fost constrâns omul de cultură în anii totalitarismului?
Din păcate, în vremea comunismului, o bună parte a culturii s-a transformat în propagandă. Comunismul, înainte de a fi un sistem politic, este o pedagogie care urmărește adaptarea persoanelor la o lume pe dos. Asta un înseamnă că nu au existat și insule de creativitate culturală autentică, mai ales în zona tehnică, de expertiză în diverse domenii, chiar și în cea literară și artistică. Cred că aceste zone au permis relansarea culturii noastre după prăbușirea comunismului.
Intelectualul român este, în prezent, eliminat de pe scena socială şi politică a societăţii?
Dacă la începutul tranziției, intelectualii erau peste tot, acum, fără îndoială, vizibilitatea lor este mult mai redusă. Atunci, au pus bazele societății civile, s-au pronunțat în chestiunile importante ale societății, au contribuit la geneza unor partide. Acum, cei mai mulți par să se fi retras la ocupațiile lor inițiale, poate au și obosit. Uneori, în situații de urgență, îi vedem revenind, poate că așa și trebuie.
Comunismul a încercat să submineze identitatea culturală a Europei de Est. Ce a adus nou şi ce a păstrat România în acest spaţiu geografic, în privinţa culturii?
În perspectivă istorică, cultura română a adus și destule lucruri noi, unele chiar foarte importante. Din acest motiv, comunismul nu a putut face tabula rasa, deși a eliminat multe din elementele care nu i se potriveau flagrant. După 1990, a început recuperarea acestor elemente istorice, a creației, oamenilor de cultură și artiștilor din exil și a vastei arii din cultura lumii, ocultate sub comunism.
În 2022, valoarea în România este apreciată sau descurajată? Putem vorbi de un vid legislativ în promovarea valorilor naţionale?
Pentru politicienii zilei cultura a devenit a cincea roată la căruță. Valoarea un este nici apreciată, nici descurajată, este pur și simplu nebăgată în seamă. Sigur, există legi care urmăresc promovarea culturii, există și instituții dedicate acestui scop, pot fi elaborate noi legi și create noi instituții, dar asta un ajută la nimic, pînă cînd politrucimea noastră nu este supusă unei lobotomii, care s-o elibereze de disprețul față de cultură. Nu e mai puțin adevărat că oamenii de cultură ar trebui să-și schimbe atitudinea, să nu mai ceară, ci să pretindă.
Cît de importantă este cultura Estului pentru Europa?
La începutul anilor 80, Eugen Ionescu spunea într-un interviu că șansa, viitorul Vestului, depinde în mod esențial de tinerii din Est și de cultura acestora. Ceea ce părea o butadă avea să se verifice după prăbușirea sistemului comunist european. Operele creatorilor din Est, uneori și persoanele fizice ale acestora, au invadat Vestul. Sute de scriitori, pictori, muzicieni, actori și regizori, oameni de știință sînt uneori mai cunoscuți în Vest decît acasă la ei. Cred că formula „Vestul și Restul” trebuie înlocuită cu formula „Vestul și Estul”. Prin această afirmație nu vreau să sugerez că aș desconsidera cultura occidentală, observ numai că zona estică este atît de exuberantă încît a început să-și pună amprenta pe cea vestică, plătind o datorie de multe sute de ani.
Ce reprezintă pentru dumneavoastră România, limba română şi poporul român? Care vă este motivaţia de a trăi şi a scrie cărţi în continuare în România, pentru români? V-a tentat vreodată ideea de a vă stabili definitiv în Occident?
Eu sînt un scriitor de limbă română, prin urmare este esențial să trăiesc în spațiul în care se vorbește această limbă. De două ori, după 1990, am fost supus tentației de a mă stabili în Vest, la Paris sau la Munchen. Dar cum spuneam, sînt un scriitor de limbă română și, pe de altă parte, mi-am dat seama că aici era totul de schimbat, iar dincolo nu aveam nimic de făcut.
Care vă este mesajul către tinerii români şi, global, către cetăţenii României?
Cel mai potrivit mesaj, pentru tineri și pentru vîrstnici, mi se pare cel din Evanghelie, preluat de Papa Ioan Paul al II-lea în titlul unei cărți – Nu vă fie frică!
Care vă sunt regretele şi împlinirile cele mai mari?
La vîrsta mea, aș putea face un bilanț. Cred că cea mai importantă împlinire a mea stă în ceea ce am reușit să scriu pînă acum. Regretele nu-și mai au rostul, totuși, există unul legat de ceea ce nu voi mai apuca să scriu. Ceea ce este sigur este că nu mi-aș fi dorit altă viață, mai ales dacă mă gîndesc la cea din ultimii cincisprezece ani.
(interviu publicat în revista Kriton, Madrid)
