Livia Ciupercă
Titlul recentului roman Șoferul din Oz (POLIROM, București, 2022), autor Dan Lungu, ne trimite cu gândul la Vrăjitorul din Oz, al scriitorului american Lyman Frank Baum (1856-1919). Liantul dintre cele două creații literare este ficționalitatea. O ficționalitate care trasează o linie verticală a dramaticului, lecție etică, deopotrivă. Dacă povestea lui Lyman Frank Baum este pură fantezie optimistă, acțiunea descrisă de Dan Lungu este (din nefericire) reală și se desfășoară, asemenea romanelor Raiul găinilor sau Sunt o babă comunistă, într-un spațiu și într-un timp, mult prea binecunoscut nouă. S-ar pune întrebarea, dincolo de „poveste”, putem întrezări biruința Binelui, Adevărului și a Dreptății?!
În Șoferul din Oz, antiteza îmbrățișează și esențializează „povestea”, prin termenul care marchează timpul acțiunii. Important de observat, toată consistența dramaticului se remarcă în incipit (întuneric, o sonerie care „cântă drăcește” și aspectul „cețos-albăstrui” al unei camere „obscure”, cu toate implicațiile ce s-ar putea intui, din start) și în desinit (eliberarea de acel balast al imoralității; apel telefonic, pentru Oana, din dorința fierbine de a dobândi liniștea și lumina, de care tânjea de mult timp).
Remarcăm la scriitorul român nu doar plăcerea povestirii, a detaliului, subtilitatea în evocarea trecut-prezent, prezent-prezent, dar și amplitudinea unor stări emoționale („Tanti Aspazia era necăjită. Foooarte necăjită”). O tensiune mocnită, ce pare fără ieșire.
Câtă dreptate are scriitorul! „Nu există om fără o poveste”. Fiecare cu „povestea” lui. Fiecare cu „umbra”-i, care se cere studiată. Plăcerea este a naratorului care este extrem de curios cu fiecare dintre personajele care i se profilează la orizont.
Interesantă vizualizarea jocului scenic, prin distribuție paralelă: ochiul naratorului (atotcuprinzător) – ochiul personajului-emblemă („Pelicanul nu vedea prea bine spectacolul din poziția incomodă în care era plasat, întindea din când în când capul în stânga, cât să fure o imagine”), ba chiar și al…necuvântătoarelor („O pisică îi privea de pe acoperiș”).
În proza lui Dan Lungu, și natura se dorește parte din proiecția „scenariului” cinematografic bine conturat („În față, luna lată poleia șoseaua. Copacii păreau carbonizați”).
Ochiul auctorial, traversat, cu generozitate, lui Sergiu-șoferul, dorește să exprime anumite preferințe: „După un număr de km, se făcea una cu mașina și viteza îi intra cumva în sânge, o simțea în puls. Nu era vitezoman, dar un soi de euforie punea stăpânire pe el, iar șoseaua era ca un vis care-l absorbea”. Și acest pasaj transmite mult mai mult decât plăcerea de a șofa.
Recunoaștem și o oarecare plăcere a portretizării, chiar dacă trasarea se realizează în linie caricaturală (bătrânul chel, înalt, dar cu cap ciudat de mic, „un pitic care stă cocoțat pe umerii altcuiva, ascunși amândoi sub o haină largă, ca la circ”).
Imaginația scriitorului este atât de bogată, încât povestea inițială își derulează cursul, dar o mare diversitate de flash-uri își cer dreptul la viață, amplificând acțiunea propriu-zisă.
Acesta este secretul special al naratorului, de diversitate, nu doar a „decorului” acțiunii, cât mai cu sârg, coloratura impusă de o mare fluctuație de tipuri umane.
Scriitorul este un fin observator al prefacerilor care transformă Țara. El nu-și propune să judece. Ci relatează. Depinde de vigilența lectorului de a surprinde, prin ilustrare antitetică, drama Țării, dintr-un anumit timp istoric binecunoscut. Din nefericire!
Într-un „colț uitat de lume”, „comuniștii” înalță o fabrică de zahăr. Totul decurge firesc. Prosperă și cei de la conducere, dar și comunitatea respectivă. „Cu zahăr, puteai face rost și de ulei, carne sau un televizor”. „Nu era vorba numai de sustragerea zilnică a cantităților mici, în poșete, serviete sau pungi plasate în diferite curburi ale corpului, ci existau adevărate rețele de furat din fabrică”. Firește, nu se fura doar zahăr. Aceasta este realitatea acelui timp. Totuși, cu o precizare: Nu chiar peste tot în țară.
Deși, prea bine știm, în conștiința țăranului sau a muncitorului român trona ideea că tot ceea ce se produce este „bun comun”, iar confruntarea cu legea, doar pentru unii.
Ochiul auctorial este nemilos în descrierea prăbușirii produse după 1989, când se va declanșa procesul „privatizărilor” . Fabricile „falimentează”, dealurile „chelesc”, orășelele dobândesc un „aer părăsit”, apar și se înmulțesc „bossii”. „Totul e de făcut bucăți și de împărțit” (capitolul XXXII).
Lectorul se simte parte din narațiune, tocmai prin crunta realitate, pe care o recunoaște. Satul și târgul românesc coboară, lent, în uitare. „Cei mai buni au plecat. Au rămas doar bătrânii și nepricepuții”. Așa-zișii „nepricepuți”, înflorind din rândul unei mini-clase doumiiste, beneficiind de „ajutor social”. Ei devin manipulabilii „boșșilor”.
Și-ntr-această situațiune, fabricile sunt pustiite, până devin o „vechitură”, gata a fi vândută „bucată cu bucată”. Și cât ai clipi, profitorii, precum personajul Boss, flămânzii aspiranți la „mălai adevărat” (capitolul XIV).
Interesantă vizualizarea jocului scenic, prin distribuție paralelă, ochiul naratorului – ochiul personajului („Pelicanul nu vedea prea bine spectacolul din poziția incomodă în care era plasat, întindea din când în când capul în stânga, cât să fure o imagine”), ba chiar și al… necuvântătoarelor („O pisică îi privea de pe acoperiș”)
Boss-șeful, personaj central, maleficul, este un tip cu înfățișare copilărească, „viclean, combinator”, nu întotdeauna prudent, dar cu talent actoricesc. Un „actor” special care domină în zona lui de acțiune, având la degetul său mic, inclusiv, pe oamenii legii.
Pentru a înțelege viața paraziților perioadei evocate, merită să-l „ascultăm” pe Sergiu („umbra” lui Boss), cel care sintetizează totul. De la mezalianța diplomatică dintre două clanuri mafiote, victime fiind doi copilandri oacheși (capitolul XXV) și până la activitatea din „Agenția de Prognoză și Dezvoltare” (capitolele XXIX-XXX). Încrengăturile noilor parveniți sunt uimitoare. În toate departamentele și la toate nivelurile.
Ce să mai spunem de oamenii legii, cei care ar trebui să-i ocrotească pe cetățeni: „vitejia-i răbdarea, virtutea – obediența” (capitolul XXXIV)!
Cuvântul dobândește valențe artistice, apt să esențializeze un timp (din nefericire) istoric. Astfel, statistica este definită, metaforic, „arta de a minți la virgulă”. Un orășel de provincie seamănă cu un „acordeon întins la maximum”, iar un „Salon” special, din București, unde se mânca și se bea, pe gratis, pare un „vapor eșuat pe asfalt”. Corupția fiind în floare, banii privatizărilor se „topesc”, „captivi în masa sticloasă, ca niște insecte în chihlimbar”!
Să ne întrebăm de ce personajul central al romanului are un nume generic? Simplu, acest „Boss” reprezintă o anume tipologie umană. O specie de ticălos din clasa unui „veac de tină”. Dar nu din cel fanariot, așa cum l-a definit Mihai Eminescu, ci unul de secol al XX-lea.
Tocmai de aceea, îndrăznesc și o comparațiune. Dacă în textele sale politice, Mihai Eminescu încondeiază „epoca de tină și de rușine a fanarioților” (din perioada 1700-1821), în plan artistic, Dan Lungu surprinde, direct și fără menajamente, în toată a sa complexitate, „epoca de tină și de rușine” – ante și postdecembristă. Chiar până-n pragul acestui prezent.
Încondeierile prozatorului Dan Lungu devin corolă a unei epoci: imoralitatea în toate ale ei fațete îngrozitoare. Fără a mai recurge la exemplificări concrete, ele fiind de fiecare dintre noi arhicunoscute. Contemporane nouă.
În Fețele tristeții, Savatie Baștovoi rostește o vorbă prețioasă (demnă de reținut): „Ochiul învățat să vadă soarele ca pe un izvor de lumină nu poate gândi un soare negru care răspândește întuneric”.
Asemenea și în romanul Șoferul din Oz. Ochiul naratorului obiectiv, prin intermediul personajului-martor și reflector Sergiu, a străpuns o epocă întunecată dintr-un timp de tristă amintire, dorind, într-un final, descătușarea, purificarea și eliberarea de tot acel balast întunecat și putred, reprezentat de specimene, pe care i-am numi, generic, întinătorii.
