George Banu
Tînar am descoperit in agitatia extrema de la Opera din Bucuresti, Regele Lear pus in scena de Peter Brook. Spectaol legendar despre puterea arbitrara si convertirea ei in ratacire a mintii si impaciuire ultima. Cum sa uit replica acestui Lear, initial monarh capricios si apoi imbatrinit care concludea privindu-ne in fata: „Acum stiu sa fac diferenta intre ce e viu si ce e mort”. Un rege ce travesa scena goala, beckettiana, pe care Brook o descoperise atunci si unde numai citeva panouri de metal produceau sunetele furtunii si ale razboiului devastator. Ani de zile mai tirziu intrebindu-l pe Brook cum a avut aceasta intuitie interrpetindu-l pe Lear altfel decit de obicei el mi-a raspuns : „Pentru ca l-am intilnit pe Scofiled”. Un actor la originea unui spectaclol…Si apoi, singura data cind l-am vazut profund intristat a fost ziua in care a aflat moartea lui Scofiled.
Apoi, atunci cind autoritatea dictaturii ceausiste sufoca agresiv teatrul românesc, cind dupa zorii pasageri ai unei libertati partiale totul se intuneca a sosit la Bucuresti Visul unei nopti de vara. Si, contrast tulburator, Brook transformase noaptea Visului in imaculata sarabanda ludica a tinerilor derutati de confuziile iubirii. Alb, alb, totul era alb si permitea unui alt mare actor sa ne seduca fara de margini : Alan Howard. Cind un prieten a vrut sa-l compare cu un interpret bucurestean eu i-am raspuns : „Howard e unic ”. Visul mi-a accelerat dorinta de a pleca altundeva, el mi-a modificat viata. Acum doi ani, la Londra, s-au sarbatorit 50 de ani de la acest Vis care a fost si adio-ul lui Brook ce parasea Anglia pentru a alege Franta ca tara de substitutie. El era acolo, l-am vazut si, impreuna, toti prietenii, l-am imbratisat iar eu priveam stupefiat portretele actritelor in rolurile lor de atunci si fetele lor de azi.
Ajuns la Paris în 1973, în seara Anului Nou, graţie unui prieten – Eugen Jacob pe atunci, re-devenit apoi Eugen Simion, pe unde oare o fi acum? – am întâlnit-o pe Marie-Hélène Estienne, colaborataorea lui Brook, şi, scurt timp după aceea, am cinat toţi patru într-un restaurant indian de lângă piaţa Pigalle, „Chez Michelle”. În mod straniu perspectiva întâlnirii nu mă intimida şi afişam, fără crispare o libertate care, fără îndoiala, i-a plăcut lui Brook. Am discutat iar la un moment dat conversaţia s-a orientat spre Dario Fo şi al său Mistero buffo pe care-l văzusem la Teatrul national Chaillot şi care era ridicat în slăvi de intelighenţia pariziană de stînga. Eu rămăsesem insensibil la acest entuziasm! I-am mărturisit lui Brook rezervele, chiar scepticismul meu, explicând că succesul se datora mai mult impactului ideologic al discursului, decât performantei lui Fo. Brook mi-a spus: „Esti liber. Rămâi astfel!” I- am integrat sfatul. Nu l-am uitat: „Rămâi liber!” Am incercat, nu a fost întotdeauna uşor.
L-am regasit adeseori pe Brook si nu mica mi-a fost emotia cind il vedeam intr-o seara pentru a face un interviu despre teatrul din tarile de Est. Trebuia sa apara in Cahiers de l’Est, revista creata si condusa de Dumitru Tepeneag. El mi-a vorbit despre experientele lui de dincolo de ceea ce atunci se numea „cortina de fier ”, de Grotowski, de interdictii si sacrificii, dar mai cu seama o amintire ma insoteste. Eram aproape afon dar cum stiam cit de dificil era sa obtin o alta data pentru dialogul nostru m-am dus si Brook auzindu-ma mi-a povestit ca, odata fiind in aceaasi stare ca mine si el si sotia lui, Natasa, au fost surprinsi de comportamentul Irinei, fetita care rascolea casa, deschidea dulapul, desfacea patul: „Ce faci? ” au intrebat-o ei. „Caut vocea lui tata care spune ca si-a piedut-o ” raspunse ea. Vocea lui Brook… Apoi, intr-una din cartile sale tardive, Peter va scrie: „adevarul omului e in voce ”. El si-a conservat-o o viata.
Acum, la ceasul despartirii, daca el dispare, amintirile persista. Aminitiri emblematice. Cind pregatea filmul inspirat de biografia maestrului sau Gurdjieff, Brook m-a rugat sa-i propun actori romani. Sarcina putin comoda. Am avut atunci intuitia de a-i arata caietul prgram de la Azilul de noapte pus in scena de Liviu Ciulei. L-a rasfoit, iar la un moment dat s-a oprit si mi-a indicat fotografia lui Vasile Nitulescu, actorul drag lui Radu Penciulescu, Valeriu Moisescu si Ivan Helmer. Intensitatea acestui portret l-a captivat: „e un mare actor ”. Apoi, nemaiavind nicio veste, m-am adresat asistentului sau care mi-a rapsuns. „Am scris in România si am primit un raspuns oficial din partea Dlui Dumitru Popescu care preciza ca pentru a evita ca un actor roman sa se compromita cu orice proiect era necesara inainte de obtinearea pasaportului sa fie consultat scenariul filmului”. Aroganta de politician! Tristete pentru Nitulescu.
Brook a cunoscut Moscova si Varsovia, apoi Praga si Bucuresti. Estul i-a fost familiar. Cum sa uit o scena exemplara? Odata, cînd am ajuns in ultima clipa la Bouffes du Nord, teatrul sau, el mi-a cerut motivatia. „Am luat-o in metrou pe drumul pe care mi l-ai indicat si m-am ratacit”. „George, aici nu esti in tarile de Est”, mi-a rapsuns Peter, unde ca sa supravietuiesti o iei cind la drepata, cind la stinga, aici trebue sa mergi drept inainte ”. Cita luciditate. M-a uimit din nou: cind îi vorbeam pasionat ca partizan al lui Gorbaciov el mi-a temperat entuziasmul: „Te inseli. Gorbaciov nu va reusi. Rusii au nevoe de un tar”. El a avut intuitia lui Putin…
Brook a venit la Bucuresti in cadrul festivalului Primavara libertatii. A vrut sa vada orasul si oamenii. De aceea a insistat sa luam metroul care a ramas in pana cam douazeci de minute si, atunci, i-am observat panica pe care o disimula in ciuda picaturilor de transpiratie ce-i siroiau pe frunte. Cind am iesit a murmurat: „Totul are un pret de platit”. Apoi a vorbit artistilor romani si a anuntat marea fractura ce-i va marca parcursul : „ajuns la capat de „ciclu al inimii ” cu ultima Furtuna de la Paris vreau sa incep un altul, „ciclul creierului”. Pentru aceasta va consulta neurologi si, intr-o zi, imi va spune ce a aflat de la ei, concluzie esentiala: „Imbatrinind nu uitam nimic, ci doar accesul la informatii devine mult mai dificil”. Si el va pune in scena neuitatul Je suis un phénomène? Un univers necunoscut se deschidea.
Andrei Serban, atunci director al Teatrului National, va organiza un eveniment pe care Brook il va converti intr-o adevarat demonstratie de simplitate, de comunitate si de afectivitate. Impreuna trebuia sa traversam scena, sa ne spunem bonjour, sa ne salutam…si din nou am descoperit cit de neautentici eram amindoi ca actori. Vechea intuitie a lui Radu Penciulescu se confirma. El ne-a indicat drumurile bifurcate pe care si unul si altul ne-am indreptat. Poate nici un artist român n-a fost mai apropiat de spiritul lui Brook decit el.
La cererea lui Ion Caramitru l-am rugat pe Brook sa adreseze un mesaj artistilor romani in semn de multumire penru premiul de excelenta acordat de UNITER. El a spus : „Pentru mine, unul din cuvintele-cheie care există în limbajul curent este cuvântul mulţumesc. Cred insa ca e o greseala cind spui Iti multumesc pentru ca ai facut asta… Eu răspund mereu: mulţumesc. Multumesc are cu adevărat sensul profund al milei, care se pogoară. Este acel ceva care ne uneşte, ceva care înseamnă că nu eşti singur. Nimeni nu poate obtine, de unul singur, ceva de o mare calitate… Mulţumesc exprimă o trăire comună, nu ceva ce am făcut doar eu: eu nu sunt autorul unui spectacol, ci sunt cel care împărtăşeşte, cu o enormă recunoştintă, ceea ce face cu un număr foarte mare de oameni. Chiar şi persoana-autor, Shakespeare, acela pe care toţi îl consideră autorul sacru, pîna şi el e cineva care colaborează cu alţii pentru a capta partea ascunsa a calităţii vieţii omeneşti. Asta nu se poate face individual. În niciun caz, nu există un domn singur pe vreo insulă pustie, care să creeze, zilnic, capodopere doar pentru el. Din fericire, nu există aşa ceva. Există însă posibilitatea de a face asta, graţie colaborării… a actorilor…desigur, fără actori nu există teatru. Apoi, organizarea vizuală este uneori indispensabilă… atunci apar coregraful, scenograful, creatorul de costume, muzicianul… Uneori acestea sunt secundare. Dar odată ce ai luat hotărârea că este cu adevărat nevoie de acest tip de echipă, lărgită, pentru respectiva expediţie, cuvântul mulţumesc este comun împărtăşit”. Si cum sa uit ca unul din refrenele preferate ale lui Brook era „multumesc viata care mi-ai dat atîta” dintr-un cîntec de Violeta Para. El , de asemeni, a zis „multumesc” vietii.
Ultima data cind l-am intilnit pentru o lunga marturie despre el, parintii lui si Rusia originilor, Peter mi-a mîngîiat mina cu o tandrete discreta si mi-a murmurat: „stim din ce e facuta lumea, dar nu stim din ce e facuta tacerea ”.
