Interviul regăsit
Vechiul Iași
Odată, trecând pe strada Zlataust – era spre asfințit – am auzit toaca bătând singuratic în turnul bisericii Ducăi-Vodă; parcă dintr-o dată dispăruse târgul și-n locul lui codrii tainici ai Mănăstirii Neamțului ascultau cu răsuflarea oprită dansul ritmic al ciocanului de lemn, jucat de un călugăr slab, cu comanac tăcut.
Ecoul acesta de toacă primitivă mi-a vibrat iarăși pe suflet, astăzi dimineață, când am lăsat în stânga gâtul puternic al turnului bisericii Zlataust și am înaintat în Bucșinescu, ca să găsesc casa Otiliei Cazimir.
Aici stătuse pe vremuri vechiul Iași, ticălos și aplecat într-un cot pe văi, cu case văruite alb având geamuri rare și patrate – ca la hanuri – cu zăplazuri înalte, cu câni ciobănești hămăind hărțăgos, cu maidane pleșuve unde rarii țepi uscați ai bălăriilor erau mușluite de purcei… Toate aceste semne ale trecutului le mai descopeream încă, cu uimire și mi le picura pe suflet bătăile toacei vechi.
— Tic-a-tac! Tic-a-tac! Tica-tica-tica-tac!…
Odată cu frunzele galbene ale salcâmilor ofiliți, cădeau și amintirile străbunilor mei morți, care trăiseră odată aici în soare și ploi și care pâlpâiau încă prin sufletul meu – mai mult al lor.
Grădina cu amintiri
Pe Bucșinescu, la vale, căutam numărul 4.
Întâi o fetiță slăbuță, apoi o femeie modestă c-un șal încrucișat pe piept și-n sfârșit un om zdrențăros, cu unelte de stolerie subțioară se întoarseră pe rând, cercetându-mă, parc-ar fi avut ceva cu mine. „Suspect lucru!” și-ar fi spus un bucureștean, nedeprins cu moldovenii.
— Căutați pe cineva? m-a întrebat în sfârșit stolerul, văzându-mă cum mă plec atentă, deasupra tăblițelor șterse de ploi.
Ne-am oprit amândoi la portița cu ostrețe cenușii. Sus, puțin de-asupra nivelului străzii, o grădiniță înflorită colorat de toamnă ținea dulce în poienița ei o casă albă. La uliță, scheletul dărăpănat al unei clădiri moarte: copilăria duduii Otilia, desigur.
— Nu intrați! m-a oprit, părintește, călăuza – Vă poate mușca un câne rău.
Nu știam cum să anunț cetatea, că aștept la zidurile dinspre drum. Zărisem o femeie îmbrobodită, care ieșise de pe la cuhnii. Voiam să-i fac semne; în aceeași clipă însă, obrazul palid al Otiliei Cazimir apăru la o fereastră.
Nu erau câni răi. Am intrat nestingherit.
Odaia și stăpâna ei
Ușa s-a deschis asupra unui interior – care desigur nu se putea să fie altfel – ce m-a lăsat surprins în prima clipă, totuși. Luminos, primitor, căptușit cu lucruri multe, nu era nici vechi, nici modern: avea ființe bătrânești ce se prezentau în haine curate și bine ținute, de parc-ar fi fost nouă. Iar cele ce se adăogiseră relicvelor erau după chipul și asemănarea bunicelor lor și se trudeau să le imite.
Odaia Otiliei Cazimir mă primi caldă, cu liniște de tic-tac de ceasornic și ochi închiși de perdeluțe albe. Din toate părțile, mă priveau figuri neclintite, urmărindu-mi mișcările de pe cartoanele îngălbenite. Ovalul palid și fin al scriitoarei părea desprins și el dintr-o cadră: ochii mari, pătrunzători, i-am regăsit chiar, pe-o fotografie a unui domn bătrân, cu cravată lată și părul lung.
— Nu e Vasile Alecsandri după cum s-ar crede – îmi lămuri Otilia Cazimir. – E bunicul meu după mamă. Nu-i așa că-i samăn?
— Aceeași frunte înaltă, același oval prelung, aceiași ochi, am recunoscut.
— Și-aceleași gesturi, a completat modelul viu – deși eu nu l-am cunoscut decât din fotografii.
O altă poză ștearsă îl arată pe Neculai Ionescu de la Brad, pe vremea când era bonjurist.
— Tata-i era nepot – spune scriitoarea. Pe fratele său, Ion Ionescu – cel dintâi moldovan doctor în agronomie: învățase la Constantinopol și la Paris – nu l-am apucat. Murise, după ce trăise câțiva ani singur la Brad, într-o izolare aspră de mizantrop, în tovărășia celor treizeci de pisici ale lui. Când au vrut rudele să-l îngroape, pisicile au sărit pe dulapuri și pe sobe și de-acolo, zburlite și crunte, au început să se tânguie și să urle de fugeau oamenii făcându-și cruce.
Pe Neculai Ionescu l-am văzut la Brad, cu puțin înainte de-a muri – continuă Otilia Cazimir în vreme ce eu mă ocup și alte chipuri. – Era mărunțel și slab, avea o bărbuță subțire și albă și vorbea fără glas, – el, oratorul de pe vremuri. Ieșea pe cerdac, se uita peste Siret și-și chema servitorii c-un țignal, pe care-l purta legat la gât, c-un șnur, ca pe-un mărțișor. Pe-atunci, biblioteca de la Brad era întreagă. Îmi aduc aminte de o odaie cu perdelele lăsate și cu zbor cenușiu și tremurat de molii în penumbră, – o odaie în care, nu știu de ce, aveam ideea că miroase a mort. Erau acolo, în rafturi înalte, o groază de cărți. Erau cărțile lui Ion Ionescu, era tot ce adunase Neculai Ionescu de prin străinătăți și tot ce rămăsese de pe urma băiatului său mort, cărturar și el. Am auzit că-n vremea războiului, în conacul părăsit de pe malul Siretului, se încălzeau rușii la focuri cumplite în care se mistuiau, în loc de lemne, tomuri grele legate în marochin și in-folii cu enluminures de preț.
Scriitoarea vorbește cu glas potolit și cu ochi vioi, cărora fruntea înaltă și boltită le pune umbră de cuget adânc și melancolie. Mișcările-i sunt sprintene, vorbele bine cumpănite și picante; iar râsul, cu dinți albi și ascuțiți, parcă mușcă. În odaia unui Iași de mult mort în care însă umbrele celor ce-au fost sunt vii și puternice, de parcă aici n-a mai intrat nimeni de-atunci, n-a mai tulburat pacea neclintită a somnului îmbălsămat – Otilia Cazimir e la locul ei; de cum am intrat și s-a închis ușa, am simțit că intru într-o Împărăție tainică, unde ea e singură stăpână.
— La mine în odaie nu intră nimeni, mi-a spus; doar tare rar, ca acum. Mă-nchid aici și tac.
Apoi, poftindu-mă să șed, pe un divan cu scoarță:
— Beai o cafea? Mă duc s-o poruncesc.
O scoarță și-o străbunică
„— Subt păretele alb înveselit de două acuarele însorite, am întins pe divan un covor de peste o sută de ani. Pe câmpul cu negrul îndulcit de vreme, trei buchete de flori, naiv și amuzant stilizate: garoafe și trandafiri în ulcele roșii: o frumuseță…
… Scoarța asta moldovenească a cumpărat-o bunica mamii, când s-a măritat. Au pornit-o, fata cu neamurile, din ținutul Romanului, de la răzășia bătrânească, într-un car cu coviltir. Au trecut cu frica-n sân peste Dealul Mărului și prin pădurea Strungăi, și au poposit aici, în târgul Ieșilor, să cumpere ladă înflorită la Brașov, atlaz liliachiu pentru rochia de mireasă și scurteică albastră de catifea, căptușită cu vulpe și tivită cu sângeap. Și pentru că le-au mai rămas doisprezece galbeni, au cumpărat și scoarța asta…
Despre străbunica mea, mi s-a spus că a fost o femeie frumoasă foc și amarnică foarte. Eu am apucat în cea dintâi copilărie, o babă mărunțică și oarbă care-mi pipăia obrajii cu degete ca niște bețișoare de iască, – să mă vadă…”
Cuvintele acestea le adresase odată, în revista de față, Otilia Cazimir, lui Coco, papagalul lui Tudor Arghezi care scotea într-o vreme bilete mici pentru toți și toate. Pe scoarța de care vorbește scriitoarea, stam eu acuma și-i cercetam trupul fin, muiat de vreme, stropit măiestru de culori delicate și sobre. Mânile străbunicii îl pipăiseră pe vremuri, cu degete tinere; acum timpul își vârâse sfredelul în el, lăsându-i găuri și rărituri. Iar nepoata îl țesuse cu dragoste, înseilând firele putrezite, ca să mai ție iluzia…
De la fereastră
— De la fereastră, se vede biserica Sfântului Ion Zlataust, cătră care s-a legat Duca-Vodă, „pufnind în barba-i cănită”, să clădească sfânt locaș în Beilic, drept mulțămită pentru o intervenție meșteșugită și vicleană pe lângă Dumnezeu…
Se vede biserica, – când se desfrunzesc copacii. Altminteri, nu se vede nimic. La noi e pădure, vara.
— Aici pot hălădui în tihnă haiducii… spune mama. Și-n fiece an luăm hotărârea să mai tăiem din copaci, să mai aerisim locul. Dar nu ne îndurăm. Primăvara, când înfloresc liliecii, e o minune. Sus, lilieci. Jos, iriși, de tot soiul: o nebunie de flori. Pe urmă, se împlinesc copacii de pădure. La poartă s-au ajuns unul cu altul. Subt ei nu mai crește iarbă, ca-n fund de codru. Așa-s de rotați și de mândri: cum să-i tai? Și vița sălbatică ne invadează casa – dar casa fără viță n-ar mai fi casa noastră…
— Uite și cafeaua; să știi că-i făcută de mâna mamii. – Fumezi? Nici eu nu pot suferi mirosul de tutun. – Mama mea e o bătrânică mică și vioaie, care la vârsta ei înaintată – a împlinit șaptezeci și trei de ani și-a păstrat neștirbite toate facultățile. Nu iubește deloc oamenii, nu și-a făcut prieteni; nu ne are decât pe noi, copiii ei. E dăruită c-o minte ageră și ascuțită și un talent deosebit de a pătrunde oamenii.
— Nu-i sameni? am întrebat eu.
— Eu samăn mai mult în partea tatii, cu care mă înțelegeam din ochi și dintr-o privire. Lui îi datoresc toată literatura mea, pot spune: m-a încurajat și bucuria pe care i-o turnau paginile scrise de fata lui m-a îndemnat să scriu mai departe.
Fetița care cânta și făcea versuri
— Ce să-ți spun despre copilăria mea? – mi-a răspuns la întrebare scriitoarea. – Sunt romașcană, transplantată de mică la Iași. E curios, totuși, că deși-s un musafir foarte rar și foarte grăbit prin ținuturile primei mele copilării, – acolo mă simt la mine acasă. Ceața subțire care însamnă, peste câmpii și printre dealuri, drumul Siretului, peisagiul larg și odihnitor, sonoritatea specială a aerului…
În Grădina cu Amintiri, și pe urmă într-o serie de schițe (Casa de la poartă, Cotarlă, Moaca), am scris multe amintiri din copilărie. Am fost o fetiță tare cuminte. N-aveam cu cine mă juca. Toți erau mai mari decât mine. Mă alintau – dar îi plictiseam, și eu simțeam asta. Mă jucam singură. Mă sfiam de toți. Uneori cântam. Intra tata: tăceam. Și tata se plângea mamei:
— De ce tace fetița când intru eu în casă? Ce-i fac eu de se intimidează?
Nu-mi făcea nimic. Mă iubea prea mult. Și am până astăzi amara părere de rău că l-am lipsit de bucuria dulce a fericirii mele de-atunci. Cum i-aș cânta acum toate cântecele pe care i le-am tăcut atunci, – dac-aș mai avea cui!
Otilia Cazimir vorbește cu sufletul concentrat în ochi, fără să mă privească. Mie mi s-a părut, desigur, că luminile-i căprii s-au umezit de roua caldă a emoției.
Îndată, a trecut la alte imagini și mi-a destăinuit ceva despre începuturile-i literare.
Pe vremea când am început să „scriu”
Mă pieptănam cu cozile pe spate
Și-aveam într-un carnet liliachiu
În loc de flori – metafore presate.
Mi-aduc aminte de strofa asta dintr-un interviu răspuns în întregime în versuri, de către Otilia Cazimir.
— Eram elevă de liceu – povestește scriitoarea – când am trimis „Vieții românești” primele poezii. Le iscălisem cu trei steluțe. Mă temeam de furia directoarei; să nu afle că mă țin de „fleacuri” – deși mă țineam și de carte. Acolo în redacția revistei, a avut loc, fără știrea mea, botezul meu literar. Nașii mei sunt domnii Ibrăileanu și Sadoveanu. Au căutat fiecare în trecut câte un nume de fată, numele unei dragoste fugare din tinerețe și l-au dăruit fetei necunoscute și timide.
Astea le-am aflat mai târziu. Când a apărut (cu cuvenita întârziere) numărul respectabilei reviste, m-am repezit la sumar: nicio steluță! Am văzut un nume nou: Otilia Cazimir. Și m-am gândit, cu necaz:
— Așa au altele noroc… Și eu – la coș!
Habar n-aveam că-s eu!
Când s-a aflat în casă, – destul de târziu, – cel mai încântat a fost tata. Era așa de bucuros și era așa de mândru de fata lui! Și acum, la fiecare volum nou al meu, mă doare, aspru, gândul că nu mai are cine să se bucure așa cum s-ar bucura el dac-ar trăi.
Despre câteva lucruri intime
„Orice scriitor își are, când e vorba de scris, obiceiurile și procedeele lui. Ați putea să ne spuneți și nouă cum scrieți, cum vă inspirați? Și când aveți obiceiul să scrieți: dimineața ori sara?”
Așa am întrebat-o cândva pe Otilia Cazimir.
— Vă-nchipuiți, probabil, o poetă
Cu imaterială siluetă,
Cum stă așa, cu degetul la frunte,
Privirea vagă, ațintită-n pod,
Și-așteaptă inspirația târzie?…
Ar fi frumos – dar tare incomod?
Nu, viața nu-i „poetică” deloc
Și cântecul, sfios ca o răsură,
Își țese melodia lui obscură
Pe-ascuns – cum cântă marea în ghioc,
Cum doarme, iarna, râul viu subt ghiață…
Poți pune viață în literatură
E greu să pui literatură-n viață…
A răspuns poeta.
— Am și accese de febră, când trebuie să scriu – îmi spune acuma – când ceea ce se cheamă „inspirație” (care e ceva foarte real de care nu trebuie să râzi – și de care să te ferească Dumnezeu!) mă terorizează. Atunci nu mai am chip să aleg: abia am când scrie. Pe urmă, după criză, începe adevărata muncă, triajul, selecția. După asta, bucățile trebuiesc lăsate să se odihnească. Să le uit puțin. Să le pot privi obiectiv, ba chiar cu ostilitate uneori.
Îți aduci aminte de Moș Crăciun e supărat? Am scris-o dʼun trait. Și alteori mă chinuiesc zile întregi cu un catren…
Privirea ni se oprise asupra unui elefant de celuloid – trandafiriu ca un nou născut – și asupra unei momițe pipernicite și afumate – jucării de os dintre acelea ce stau îngheboșate, cu genunchii la gură și-i sug parcă unghiile.
— Le am întotdeauna pe masă, când lucrez, a spus, urmărindu-mi privirea, poeta. Fără ele nu pot scrie.
— Îți sunt confidenți? Ori ai pe alții cărora le împărtășești cele scrise? am zâmbit.
— N-am citit niciodată nimănui nimic din ce scriu. Ai mei nu știu ce scriu, nici ce trimit la tipar. Îmi citesc bucățile odată cu cititorul necunoscut din Turnu-Severin.
Nu trenează prin casă niciun caiet, nicio hârtie. Toate-s subt cheie. Și am o grijă grozavă să nu se cunoască pe deasupra că-s… poetă! Detest să vorbesc despre literatură: destul c-o fac.
În adevăr, masa de lucru tăcea cu mânile-i de hârtii și caiete ascunse în buzunare de saltare. În restul odăii nicio fărămiță de foaie, de praf ori de dezordine.
Câteva întrebări interesante
Să scriu roman?
Nu, mi-e frică. Sunt superstițioasă. Am început și nu o dată. Dar a rămas sfărâmat în bucățele. Casa de la poartă, de pildă, ar fi trebuit să fie romanul copilăriei mele.
Prozatorii care nu-s romancieri, nu trebuie să scrie roman. N-au parte de el. Iar dacă înfrâng consemnul, – e rău. Am auzit că romanul d-lui Brătescu-Voinești s-a pierdut în timpul războiului, în manuscris. De-o fi adevărat, cu atât mai rău pentru noi, dar cu atât mai bine pentru d. Brătescu-Voinești: cine știe ce i s-ar fi întâmplat! Jean Bart a murit în timp ce-i apărea romanul.
— Literatura matale – proza, bineînțeles – a fost tradusă în nemțește de d. Beldiman, – am auzit că tare frumos.
— Da. Iar în franțuzește, am avut parte de un traducător ideal: domnul Radu Vlădicescu. Un om inteligent și un delicat artist. Nu numai că știe perfect franțuzește, – mai știu și alții. Dar știe și românește perfect, – ceea ce-i mai rar. Un gust infailibil, o siguranță rară a cuvântului și un respect al celor mai insensibile intenții, peste care poate că și autorul a trecut ușor. Ți-l imaginezi pe Moș Ghercă al meu în limba lui Racine? Domnul Vlădicescu a săvârșit minunea. Nimic nu șochează – nici cât în autotraducerile lui Panait Istrati.
După ce stau o clipă la îndoială, întreb pe care dintre bucățile sale le preferă.
— Greu de spus – răspunse scriitoarea. Cred că le prefer pe cele pe care nu le-am scris încă…
Apropo: să-ți mărturisesc ceva: mă crezi că nu-mi știu pe de rost nicio poezie? N-aș putea să-ți spun una cât de scurtă, fără să mă-ncurc. N-ai idee ce admirație, amestecată cu invidie, am pentru cei care-mi spun (de-or fi spuind drept) că-mi știu versurile pe de rost!
Femeia eroină și femeia scriitoare
— Nu știu de ce – spune Otilia Cazimir – atâta lume (afară de cei care consideră sufletul feminin ca pe o jucărie simplificată și ușor demontabilă) își închipuie că sufletul femeii e ceva grozav de misterios și de complicat, că femeia e sfinx, vampir, înger, – orice, numai om ca toți oamenii nu! Desigur că femeile au tot interesul să întreție această prejudecată care le face interesante fără multă bătaie de cap și le conferă avantagii considerabile în viață.
S-ar părea că scriitorii preferă tipuri de femei „nature”, simplișoare, instinctive, delicioase (gen Gilberte des Aubels sau Odette de Grécy), ori „femei bizare”. Scriitoarele se trudesc mai mult – și e explicabil – cu tipuri de femei intelectuale și de caracter, mai ales când fac autobiografie. Și care femeie, când scrie, nu face fără să vrea măcar un pic de autobiografie? Pe aceste din urmă, scriitorii nu prea le reușesc. Nici scriitoarele de altfel…
Tipurile feminine create de scriitori sunt mai adevărate decât cele create de scriitoare. Ce să fac dacă Ana Karenina și Madame Bovary n-au fost scrise de femei?
În privința neputinței, sau – ca să nu-mi ofensez consurorile – a posibilităților mai reduse ale femeilor de a crea figuri feminine de mari proporții, îmi amintesc de butada poetei italiene Annie Vivanti:
„Femeia nu va putea fi niciodată un colos în artă. Ea nu va fi nici Homer, nici Praxiteles; nici Michelangelo, nici Rembrandt; nici Beethoven, nici Wagner. Pentru ca să facă artă mare, ar trebui… să nu fie femeie. Niciuna dintre noi n-o să fie Dante, pentru că, în fond, fiecare preferă să fie Beatrice”.
Totuși literatura feminină nu e deloc, cum se zice „în criză”. Și mi se pare că o notă nouă și prețioasă a literaturii feminine de acum e dispariția nu a „sensibilității feminine”, ci a acelei sensiblerii de care s-a abuzat atâta. Scriitoarele au ajuns să se poată privi de la oarecare distanță, să aibă față de ele însele o anumită discreție și acea „politeță”, despre care vorbește într-una din Disociațiile sale, d. Ralea.
— Există oare vreo deosebire hotărâtă între „literatura feminină” și literatură? Ce crezi mata?
— Poate că ar trebui să existe. Dar de cele mai multe ori, deosebirea dintre ele nu stă decât în iscălitură. Există pagini scrise de femei, dar care n-au nimic „feminin”. Asta înseamnă cred, poză – ori anomalie. Femeile cu spirit francamente viril, ca doamna Akermann de pildă, sunt excepții, ca monștrii. Există însă și pagini de așa zisă „sensibilitate feminină” scrise de bărbați. Și mi se pare ciudat că nimeni nu găsește monstruos acest lucru. Dimpotrivă, epitetul „sensibilitate feminină” adresat unui scriitor, e socotit ca un elogiu… Eu, dac-aș fi bărbat, m-aș simți de-a dreptul ofensat!
Otilia Cazimir râde, cu dinții ei ascuțiți și spirituali.
Despre „arta nouă”
— Am citit demult – povestește scriitoarea – un roman fantezist iscălit René Puaux. Era vorba de un naufragiat de pe un transatlantic modern care descoperă în mijlocul oceanului o insulă locuită de o colonie de francezi emigrați de pe vremea marii revoluții. Port-Danton n-a mai avut de-atunci nicio legătură cu restul lumii și totuși și-a creat o civilizație superioară în toate privințele, celei continentale. Europeanul se simte umilit. Se duce la expoziția Salonului Oficial din Port-Danton: pictură clasică, tot ce poate fi mai clasic, mai „învechit”. Încântat că a găsit, în sfârșit, un punct de superioritate Europei, începe să vorbească localnicilor despre evoluția artei pe continent, despre cubism, expresionism, constructivism. I se răspunde însă că toate aceste manifestări au fost cunoscute și în Port-Danton, – pe vremuri. Dar cum, la adăpostul lor, toți incapabilii și toți farsorii năvăleau în artă, Consiliul superior al insulei s-a văzut silit să ia măsuri. Înainte de deschiderea expozițiilor oficiale, pictorii erau încuiați cu cheia într-o sală și obligați să execute, după natură și subt control, un desen după o statuie și o planșă în culori după o draperie. Încolo, erau liberi să-și permită orice fantezie. Numai că cele două probe erau așezate, în expoziție, lângă tablourile lor. În felul acesta, publicul putea deosebi imediat pe cei care-l mistificau pentru a-și ascunde neputința, de cei într-adevăr originali.
Autorul pretinde că această măsură a dus la completa dispariție a „artei noi” în rafinatul Port-Danton.
Cred că exagerează… puțintel – a sfârșit povestea, Otilia Cazimir.
Florile Iașului
Odaia tăcută asculta oarecum mirată lucrurile „străine” puțin de ea, pe care le vorbeam. M-am sculat cu un oftat – era târziu – și-am mai privit o dată în jur: cadelnicioara de argint sta atârnată cuminte, în părete, cu chipurile-i de îngerași; iconița lucrată pe sticlă, în roșu și verde sticlea spre asfințit; besactele vechi dormeau, cu capacele închise, mobilele de lemn înnegrit așteptau să rămână singure, cu stăpâna lor.
În grădină, ne-am oprit, Otilia Cazimir mi-a dat voie să iau dajdie florilor ei tomnatice. Soarele era auriu, ca și mănunchiul meu, dăruit de-o mână vrăjită.
Pe-același drum, al vechiului Iași am pornit înapoi. Duceam cu mine bucăți din sufletul unei distinse artiste, vrednică și credincioasă copilă a bătrânei cetăți moldovenești.
Valer Donea [Profira Sadoveanu]
(„Adevărul literar și artistic”, anul XIV, nr. 781,
București, 24 noiembrie 1935, p. 7-8)
(Revista „Dacia literară” alocă în numerele de vară și de toamnă ale anului 2022 un consistent grupaj de texte dedicate Otiliei Cazimir, printre care și interviul de mai sus relevant pentru modul de a fi și a gândi al scriitoarei ieșene)
