George Banu
Textul de mai jos a fost transmis de George Banu pentru a fi lecturat în cadrul recentei ceremonii de conferire a titlului Doctor Honris Causa regizorului Silviu Purcărete, la Universitatea Națională de Arte „George Enescu” Iași (Călin Ciobotari)
Siviu Purcărete e un regizor-artist. Teatrul său afirmă pe scenele lumii prezența unui artist, dar totodată și pe aceea a unui interpret: această coabitare îl defineste. De aici provine poziția sa unică! La el scena poartă însemnul unei semnături de artist, dar totodată nu exclude absolut interpretarea operei scrise: libertate a artistului și lectură a regizorului! Reunite!
Purcărete tratează repertoriul dintr-o perspectivă inedită, mai degrabă aceea a „rezonanței” produsă de un text vechi. Spectacolul e un ecou al piesei moștenite. De exemplu, cum să nu evoc concertul pentru pian de Mozart care răsuna ca un contrast „poetic” al asasinatelor în Titus Andronicus, montat de Purcărete în anii ‘90? Și cum să nu amintesc salonul personal, echivalent al insulei pe care domnește Prospero din O furtună?! Sau extraordinara imagine a lui Faust care se confruntă cu un insesizabil Mefisto androngin?! „Clipe împlinite”. Vedem, înțelegem, dar nu clar, ca într-un poem de Apollinaire sau un tablou enigmatic al acestui artist marginal drag lui Purcărete, ca și mie, Alfred Kubin.
El evoluează cu mare libertate în repertoriu, trecînd de la opere des jucate, la altele doar episodic montate. Din Goldoni pune în scenă Piațeta (1986) și Teatrul comic, din Molière, Don Juan și, la Moscova, Bolnavul închipuit, dar gestul cel mai emblematic rămâne Faust, opera centrală a lui Goethe! Spectacol-far al unui autor și al unui regizor! Și, cel mai recent, spectacolul pe textul maghiar care e un dublu al capodoperei lui Goethe, Tragedia omului a lui Imre Madach.
Acestui voiaj în repertoriu îi corespunde ca element paritar lucrul pe texte neteatrale, pe montaje poetice sau simple evocări literare. Purcărete cultivă această relație cu constrângeri diminuate, chiar absente și, aici, mai cu seamă, se impune ca artist al scenei, ca « autor de platou »!
Purcărete își afirmă și asumă gustul pentru coralitate în teatru. Interesul provine din constituirea unor coruri mixte, bărbați și femei, care se afirmă ca o expresie a umanului în multiplicitatea lui scenic omogenizată. Efectul de massă nu are nimic dictatorial, ci, dimpotrivă, exprimă o dimensiune explicit ludică.
Prezența corala nu exclude atenția acordată protagonistilor, căci Purcărete a ales și lucrat cu figuri de referință din teatrul românesc și european! La Purcărete, atracția pentru cor se asociază cu dragostea de actor, pentru actorul de excepție. Ei nu se exclud reciproc!
Purcărete circulă de la un loc la altul, de la un proiect la altul, dar pentru a evita riscurile ce comportă o asemenea diversitate își constitue o echipă de creație ce se definește prin continuitate. Pentru scenografie, mai întâi Helmut Stürmer, apoi Dragoș Buhagiar, pentru muzică Vasile Șirli! Dacă Purcărete se află la originea proiectului, acesta se naște organic și progresiv din comunitatea lor, consecință a unei relații confirmată în timp. Nimic nu e exterior, impus prealabil, ci, dimpotrivă, e rezultat al unui proces de elaborare comun. O afectivitate egal împărtășită reuneste acest grup mobil și migratoriu – el e la originea unui climat de lucru propice lui Purcărete, refractar la animozitate și crize! „Unde e Silviu nu se poate întâmpla nimic rău”, îmi mărturisea odată, într-un dialog amical, Vasile Șirli.
La Purcărete scena poartă însemnele unor operații de circumscriere și de selecție a realului în numele unei senzualități constant cultivate. Senzualitate mai cu seamă datorată materialelor folosite, căci aici deseori platoul e acoperit de pamânt și apă, focul e de asemeni prezent, dar totodată și strălucirea nostalgică a lustrelor care produc o atmosferă de lume dispărută, de poezie a unor sărbători azi stinse! Pe de altă parte, adesea intervin alimente diverse, vin, pâine, „pilafuri” cum o anunță chiar el într-un titlu de spectacol! Purcărete e un artist care, mai cu seamă, în spectacolele personal „semnate” își dezvaluie plăcerile materiei cotidiene, ale „taifasului”, ale încetinelii… El este și se manifestă ca un pasionat al Balcanilor, al unei lumi intime și familiare. În sângele român curge senzualitatea de odinioară a leneșelor conversații la o ceașcă de cafea! Calm de împăciuire și de consimțire la imobilitatea lumii! O pace opacă la agitație și refractară la contestație!
Amestecul de tandrețe și umor e prezent în numeroase spectacole. Nu de râs violent, superior și destructor, ci de surâs ce destinde, ce stabilește o legatură sensibilă, neintimidantă între sală și scenă. Surâdem ca să putem încă respira! Și de aceea îi e străin, în general, patosul suferinței, exasperarea strigătului, excesul tragediei! Surâsul e un filtru care le temperează! Și ne reconciliază cu lumea…
În acest teatru recunosc spiritul pacific și melancolic al unui mare eseist al timpurilor noastre, Roland Barthes! Daca el a scris Plăcerea textului, Purcărete caută Plăcerea teatrului.
Teatrul lui Purcărete descalifică genurile și adoptă maleabilitatea unui vizitator oniric printre coșmarurile sau rătăcirile timpurilor noastre. De aici îi provine singularitatea! Un regizor-artist!
